În 1975, 35 de șefi de stat sau de guvern, lideri politici din Europa, SUA și Canada, și-au dat întâlnire în capitala Finlandei, la Helsinki. Printre ei se aflau președintele american Gerald Ford, conducătorul sovietic Leonid Brejnev și președintele României, Nicolae Ceaușescu.

Toți trei au semnat, alături de ceilalți mari oameni de stat, Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. „Au semnat toți cei 35, doar că nu toți înțelegeau la fel actele semnate”, avertizează istoricul Adrian Cioroianu în volumul Nu putem evada din istoria noastră (Curtea Veche Publishing, 2016).

Un document mascat

Documentele Conferinței de la Helsinki cuprindeau trei mari capitole. Primul viza tema principală: securitatea Europei. Al doilea țintea o mai bună colaborare în domeniul economiei, științei, tehnicii etc., iar al treilea era intitulat Cooperarea în domeniul umanitar și altee domenii”. Ultimul s-a dovedit a fi calul troian, atât pentru Ceaușescu, cât și pentru ceilalți lideri comuniști. De fapt, pentru comunism în general. Vom vedea de ce.

„Al treilea document acoperea și problema-cheie a drepturilor omului. Bucuroși că semnatarii acestui Act final recunoșteau în primul capitol legitimitatea regimurilor comuniste, conducătorii din Est nu au fost deloc îngrijorați de cuprinsul capitolului trei. Pe scurt, comuniștii europeni se angajau să respecte drepturile fundamentale ale omului, chiar dacă înțelegeau altceva prin ele”, explică istoricul și diplomatul Adrian Cioroianu.

Aparența victoriei: Gerald Ford la București

Pe termen scurt, pentru Ceaușescu întânirea de la Helsinki a fost o aparentă victorie, mai ales că în scurt timp a primit vizita președintelui american Gerald Ford la București. Pe termen mediu, Ceaușescu și toți liderii de tip leninist din Est au fost confruntați tot mai mult cu reproșuri și provocări plecate din încălcarea drepturilor omului, pe care oficial se angajaseră să le respecte – aprofundează Adrian Cioroianu.

Drepturile omului, un pretext fatal

Până la urmă, capitolul trei al conferinței din 1975 s-a dovedit a fi o probă mortală pentru regimurile comuniste din Europa. Occidentul pregătise minuțios o cursă, în care „guzganii roșii” au căzut fără ca măcar să conștientizeze pericolul.

Ori de câte ori încălcau drepturile cetățenilor (și o făceau constant), țărilor comuniste li se aducea aminte de actele semnate la Helsinki, acte folosite până la urmă ca pretext pentru înlăturarea acestor regimuri. Semnalul s-a dat în 1989, iar în cazul României rezultatul este cunoscut. În ciuda faptului că nu știm nici până astăzi clar cine au fost teroriștii, de ce la noi a avut loc o revoluție sângeroasă etc.

„În vara anului 1975, regimurile comuniste au crezut că au primit un dar, însă a fost un cal troian din care au răsărit mai ales probleme. De regulă, atunci când semnezi un act este indicat să știi foarte bine și ce înțelege cealaltă parte prin acel act”, a concluzionat istoricul Adrian Cioroianu.

Te-ar putea interesa și: