Punctul de cotitură, determinant, pentru alunecarea establishmentului occidental spre valorile stângii extreme a fost „revoluția socială, nu politică” din mai și iunie 1968.

Deși tulburări au fost și în Germania, puternicele mișcări sociale din Franța sunt un studiul de caz ideal pentru oricine vrea să înțeleagă ce se întâmplă cu Europa.

Evenimentele din 1968 demonstrează însă și altceva: cum un grup mic de activiști politici poate determina o schimbare dramatică în istoria unei țări provocând autoritățile și pozând apoi în victimele unei represiuni barbare. O strategie pe care marii sforari ai lumii o folosesc și în zilele noastre.

Totul a început cu agitațiile studențești provocate de celulele comuniste din universitățile pariziene. S-a ajuns însă rapid, pe fondul unei represiuni nejustificat de brutale a poliției, la masive demonstrații de stradă, greve generale și ocuparea unor universități și fabrici din întregul Hexagon.

În momentul de apogeu al mișcării, întreaga economie a Franței era pe punctul de a se opri. Conducătorii de atunci ai țării s-au temut serios că sunt în pragul unei revoluții sau chiar a unui război civil. De altfel, șeful de atunci, faimosul Charles de Gaulle, a părăsit pentru câteva ore Franța, temându-se că se va ajunge la vărsare de sânge când manifestanții vor lua cu asalt palatul prezidențial.

Pe 30 mai, Georges Pompidou l-a convins pe generalul de Gaulle să dizolve camerele legiuitoare și să declanșeze alegeri anticipate. Șeful statului le-a cerut muncitorilor să se întoarcă la lucru și studenților în universități, avertizând că va proclama starea de necesitate.

Mai mult, guvernul a lăsat presasă înțeleagă că armata e la porțile Parisului, iar 800 000 de suporteri ai președintelui au ieșit să-și manifeste susținerea. Derutați, liderii comuniști s-au arătat de acord cu alegerile.

Revolta s-a potolit treptat, iar rezultatele alegerilor au arătat de ce sprijin se bucurau, de fapt, manifestanții de stânga. La alegerile din iunie, partidul lui de Gaulle și-a spulberat pur și simplu adversarii politici câștigând 353 din cele 486 de fotolii parlamentare, în vreme ce comuniștii au obținut doar 34, iar socialiștii 57.

Cu tot triumful lui de Gaulle în alegeri, pe termen lung, stânga a câștigat jocul. Încet- încet, liderii tradiționali au cedat de teama că, ignorând cererile stângii, o îndemnau la acțiuni violente. Nici amenințarea deloc neglijabilă a URSS în acea vreme a contat serios. Iar stânga a profitat.

A atras de partea ei cam toși liderii de opinie ai generației tinere și și-a convins adversarii politici că trebuie să i se facă loc la masa puterii. Era exact ceea ce planificase principalul ideolog al tinerilor din stradă, Herbert Marcuse: o înclinare treptată, dar ireversibilă a instituțiilor statului spre stânga radicală.

O evoluție fără vărsare de sânge, dar la fel de radicală ca revoluția bolșevică. “Toleranța eliberatoare înseamnă intoleranță îmoitriva mișcărilor de dreapta și toleranță față de cele de stânga/ În ceea ce privește domeniile la care se aplică toleranța și intoleranța, e vorba atât de acțiuni, discuții și propagandă, cât și la fapte și vorbe.”

Dacă Kalergi a fixat scopul oligarhilor-progresiști care urmăresc să transforme lumea, Marcuse le-a oferit mijloacele. Sinteza operată de el între Marx și Freud a devenit astăzi în Occident, ceea ce era marxism-leninismul altădată în țările supuse uniunii sovietice. Cine este acest filosof care a reușit să aducă în 1968 Franța în pragul colapsului?

Cum de ideile sale au devenit atât de puternice încât graffiti-urile desenate pe ziduri îl pomeneau alături de Marx și Mao? Despre toate acestea vom vorbi într-un articol următor.