”De mortuis nihil nisi bonum”, este un aforism vechi de cînd lumea, imposibil de atribuit auctorial tocmai pentru că exprimă o înțelepciune atît de adîncă, încît e proprie tuturor. Este, cum s-ar spune, de bun simț. În fața unui mort, orice om vede moartea însăși, așa că ia seama propriilor vorbe și gînduri.

Cînd a murit, Corneliu Vadim Tudor întruchipa eșecul. După gloria fulminantă a anilor 1990, aproape nimeni nu-i mai citea revista. După alegerile din 2000, steaua lui politică a căzut rapid. Zapînd, îl mai vedeam prin studiourile unor emisiuni îndoielnice, uimind ignoranța tabloidă cu memoria datelor de naștere ale unor Napoleon, Beethoven sau Eminescu. ”Tribunul”, care avusese mereu ceva caraghios în el, devenise acum jalnic.  Mi-era milă de el. Devenise, pe măsură ce înainta în vîrstă, libidinos și isteric, oferind publicului ieșiri frapant psihopatologice.

Ca poet, Corneliu Vadim Tudor a fost un versificator căznit, dar abundent. Poezia lui, deși are dimensiuni considerabile,  nu a trecut niciodată de cel mai superficial strat al poeticului și nici măcar acolo nu eclata. Spre deosebire de Adrian Păunescu, cu care îi plăcea spre finalul vieții să se pună în tandem, deși pe parcursul activității lor literare nu fuseseră chiar așa de apropiați, Corneliu Vadim Tudor nu a lăsat nici un vers memorabil în suflețelul mic și curat al coafezelor și manichiuristelor. În sinea lui, cred că Vadim și-ar fi dorit să aibă ușurința manevrării verbului și inspirația formulei, specifice poeziei lui Păunescu.  La un moment dat, avea succes un cîntec pe versurile sale, ”Mulțumesc, iubită mamă!”. Dar și în lirica inerent emoționantă dedicată mamelor, Vadim Tudor este tot un secund.

 Mulți spun că talentul său s-a exprimat cel mai bine în pamflet. Înjurătura savuroasă, bogată în imaginație, care stîrnește zîmbetul gloatei este un domeniu de excelență doar pentru cei cu adevărat foarte mici și nu poate ridica pretenții artistice de nici un fel. Felul în care Vadim Tudor practica libelul excludea, totuși, orice urmă de estetic. Știu că se revendica de la Arghezi și de la N.D.Cocea, dar nu avea nimic în comun cu ei. Nu orice înjurătură este pamflet. Dacă tot a venit vorba despre pamflet, ar fi de spus că una dintre cele mai sinistre moșteniri lăsate de Vadim presei noastre este această minciună care, din cîte știu, ține și în fața judecătorilor la o adică: pamfletul te apără de răspundere juridică. Spui că e pamflet, adică un fel de artă, și poți calomnia și insulta liniștit! Cine îndrăznește să condamne arta? Mai nou, pamfletul a ajuns și la televizor, deși este un gen literar. Băieții de la mizeul nopții pun ”pamflet” pe genericele emisiunilor lor și, astfel, pot fi grobieni fără frică, pot înjura fără răspundere, pot insulta fără drept la replică. Vadim nu a îmbogățit cu nimic jurnalismul românesc, dimpotrivă, a dovedit cît de jos poate să coboare.

Acum, la moartea sa, aud pe Ion Iliescu și pe alții spunînd că a fost un mare om politic. Nu îmi dau seama cum. Vadim a ultragiat naționalismul transformîndu-l într-un fel de înjurătură din care nu a mai putut ieși nici azi. Standardul naționalsimului este, și azi, fixat de Vadim, ceea ce dăunează mult exprimării unui patriotism decent și unei iubiri responsabile de țară.

Vadim a fost extremistul de stînga al anilor 1990, chiar dacă unii voriau să-l așeze la dreapta pentru că afișa o evlavie creștină de spectacol. În realitate, el a fost continuatorul cel mai fidel al liniei politice a lui Ceaușescu după 1990. Vadim Tudor era, de fapt, un dinozaur. El venea din alte timpuri, pentru care se construise atît din punct de vedere intelectual, cît și din punct de vedere politic. Cînd România a intrat în post-comunism, mulți ceaușiști au încercat să supraviețuiască. În fond, nu erau foarte în vîrstă (în 1989, Vadim avea 40 de ani) și noile timpuri îi ademeneau prin incertitudinea lor. Vadim a intrat în noua Românie cu un pasiv serios: fusese unul dintre cei mai pătimași lingăi ai regimului Ceaușescu, fusese berbecele poliției politice și fusese protagonistul unor scandaluri de antisemitism generate de două dintre cărțile sale de la începutul anilor 80, ”Idealuri” și ”Saturnalii” – cărți de un naționalism feroce. Faima lui era direct legată de revista ”Săptămîna”, condusă de Eugen Barbu, al cărui discipol Vadim era. ”Săptămîna”, recunoscută în epocă drept goarna Securității, a fost precursoarea ”României Mari”, care a continuat-o în spirit. Vadim a fost unul dintre oamenii care nu doar că nu au rupt-o trecutul, dar s-au încăpățînat să-l continue. Unora, li se pare că acest gen de consecvență e o calitate. Mie, însă, nu. Perseverența în cel mai murdar securism nu este, în ochii mei, o porbă de caracter. Dimpotrivă.

Imaginea cu care Vadim va rămîne întotdeauna în mintea mea, este cea din decembrie 2006, cînd președintele de atunci al României a ținut în Parlament discursul prin care a condamnat explicit regimul comunist, care a tiranizat țara între 1946 și 1989. Atunci, în fruntea unei bande de derbedei, manifestîndu-se ca un huligan, Vadim Tudor a încercat să împiedice cuvîntarea președintelui Băsescu. A făcut scandal, a urlat, a amenințat, a afișat bannere ofensatoare, a urcat la tribune unde a agresat verbal pe unii dintre invitați, a făcut scandal pe culoare și în sala de plen. Mergea de colo-colo înconjurat de o gașcă suspectă, și se comporta ca un golan enervat. Mizerabil! Acea zi este cea mai elocventă probă a existenței lui Vadim Tudor în politica românească. Lui Ion Iliescu și altora, nu zic, le-o fi plăcut.

Nu, Vadim Tudor nu a fost ceea ce îndeobște se numește ”un om mare”. Nici ca poet, nici ca politician, nici măcar ca gazetar. A fost un om care a încercat, prin mijloace brutale uneori, să pară mult mai mult decît putea vreodată să fie. Pe unii, i-a păcălit – dovadă succesul lui efemer. Pe alții, printre care mă număr, nu. Astăzi, desigur, nu mai contează că m-a porcăit și pe mine. A făcut-o cu foarte mulți, ajungînd chiar la întocmirea unor liste cu oameni ce trebuie împușcați pe stadion. Astăzi nu mai contează nici că a calomniat îngrozitor oameni care-mi sînt dragi. Contează, însă, să ne comportăm decent și cu grijă astfel încît un nou Vadim să nu mai poată fi posibil. Dumnezeu să-l ierte!

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.