De la Lykaia  via Lupercalia la Sfântul Valentin. Este știut că aproape toate sărbătorile creștine importante au origine precreștină.

Sărbătoarea de Sfântul Valentin nu face nici ea excepție. Originile sale se pierd pe pășunile stâncoase ale Arkadiei, din Pelopones (sudul Greciei), într-o sărbătoare dedicată „Lupului”, Lykaia. De acolo, prin intermediul eroului fondator Euandros (Evander) ar fi ajuns în Italia, o dată cu alfabetul grec și zeitățile grecești.

Sfântul Valentin - corespondențe cu Lykaia sărbătoare din Grecia Antică

Arkadia este o regiune muntoasă din Pelopones. Vergilius o considera o zonă pastorală, idilică. În „Bucolicele”, el folosește acest vers cu sensul că și chiar în cel mai frumos loc, al fericirii, omul este urmărit de soarta implacabilă. Arkadienii dedicau o sărbătoare Zeului Pan pe Muntele Lupului (Oros Lykaoiu).

Zeul Pan era cunoscut ca purtând doar o piele de capră în jurul coapselor. Era un zeu al erotismului, al fertilității. Își ademenea iubitele cântând cu un set de fluiere magice. Astăzi, un corespondent este naiul, care în franceză se numește „Flute de Pan”.Sărbătoarea era marcată de veselie, consum de alcool și evident, de relații sexuale. Zeul era unul tradițional, de aceea, nu avea temple.

Sfântul Valentin - corepondențe cu Lupercalia, sărbătoare din Roma Antică

Arheologic, prima scriere latină ar proveni de la Praeneste. Pe o fibulă, bijuterie antică, mâna unui gravor a scris: „Manios med phephaked” - „Manius m-a realizat”. Chiar dacă este considerată un fals această fibulă, textul de pe ea arată clar că latina și-a dezvoltat structura lexical-gramaticală din greacă.

Lupercalia vine, evident de la „lupus” (în greacă lykos). Euandru a ajuns pe o colină de pe malul stâng al Tibrului, unde ar fi construit o așezare Pallantion (Pallantium). Se consideră că de la acest nume provine numele celei de a doua coline a Romei, Palatinul. Lupercalia consta în ritualuri erotice. Bărbații sacrificau câini și țapi (masculii caprelor) și apoi loveau cu pielea lor fetele ce urmau a se căsători pentru a putea face copii. Chiar Shakespeare începe piesa sa Antoniu și Cleopatra cu acest ritual, în care Antoniu, sperând să aibă un fiu de la soția sa. dar va ajunge să se îndrăgostească de Cleopatra regina Egiptului.

Când în calendarul roman s-a introdus luna Februarie (fie de la fabri, meșteri, fie de la un ritual samnitic pre-latin), idele acestei luni (perioada 13-15 februrie) au fost dedicate Lupercaliilor.

Cum s-a „creștinat” Lupercalia? Cum a ajuns Sfântul Valentin să „preia ștafeta”?

Lupercalia era așadar o sărbătoare de import grecesc. Tot o sărbătoare de import era și aceea a „Bachanalelor” care provenea din Dionysiile grecești. Atât de mari erau excesele consumului de alcool și destrăbălărilor stradale, că romanii au interzis „Bachanalele” la Roma. În Orient, mai ales în orașul Dionysopolis (Balcicul de astăzi, din Cadrilater care se află acum în Bulgaria), sărbătoarea s-a ținut în secolul I.î.Hr. cu binecuvântarea lui Gaius Antonius Hybrida, Guvernatorul Macedoniei, protector al zonei vest-pontice. Dionysios era zeul protector al orașului, iar romanii puteau petrece când erau departe de Roma.

Despre un episcop, Sfântul Valentin de Interamna, se știa că fusese martirizat în timpul domniei lui Aurelianus, prin 273 d.Hr. El ar fi încercat tinerii să nu se mai destrăbăleze în orgii stradale ci să se căsătorească sub semnul iubirii de Hristos. De aceea, se zice că el ar fi fost executat în timpul Lupercaliei, pe 14 februarie 273.

În 381 d.Hr., împăratul Theodosie cel Mare interzice toate cultele păgâne. Creștinismul, legalizat de Constantin cel Mare în 313 d.Hr, era unica religie acceptată. Romanii s-au simțit lezați de interdicția Lupercaliei. Chiar Senatul Roman a protestat fiind o sărbătoare ancestrală. Așa se face că Papa Gelasius a decis să facă un compromis în 496. A decis să-l introducă pe Sfântul Valentin ca Sfânt celebrat pe 14 februarie ca sfânt al dragostei creștine.

Zeul Pan a supraviețuit cu un ritual în sudul României

Zeul Pan nu a fost detronat de Sfântul Valentin în mentalul Romei și lumii aflate sub „sigiliul” său, chiar de tot. O dovedește dansul călușului oltenesc și muntenesc. Trupele de călușari joacă în ziua de Rusalii, „Pogorârea Sfântului Duh”, la 50 de zile după Paști. Este un dans mitic al fertilității, în care trupele de călușari sunt coordonate de un vătaf.

Totuși, culmea este că nu vătaful era cel care era în prim plan. Din contră, lângă vătaf, era mereu Mutul, o proiecție mitologică a zeului Pan. Era un personaj haios, care purta o bâtă (simbolul falic al zeului Pan). Mutul era cel care „tocmea” călușul. Adică el stabilea cât trebuia să dea un gospodar ca să se joace la el în curte călușul. El trasa un cerc magic, unde călușarii jucau. Cine nu ținea ritmul era „altoit” cu o bâtă pe spate. Adică Mutul era și „comisia de arbitraj” cum se zice.

Cum l-a scos Ceaușescu pe Mut din jocul tradițional

Mutul descânta apa, pelinul, drobul de sare. Călușarii jucau cu pelin sau usturoi ținut în gură. În plus, mutul avea obiceiul să „prindă glas”. El mai spunea și ce mai era prin sat. mai critica și primarul și ajutoarele sale. Așa se face că vrând să promoveze călușul, Ceaușescu a făcut ce nu reușiseră secolele de tradiție! L-a eliminat pe Mut  din joc.

Se spune, așa ca legendă urbană, că el fiind mic de statură, cu defect de vorbire, având uneori decizii nebunești, țăranii aveau tendința să-l compare pe Ceaușescu asemeni Mutului de la jocul călușului.Astfel, călușarii au fost admirați doar pentru tehnica de joc și ritmul de joc, nemaifiind vorba de ritual.