În primăvara lui 2011 am invitato pe Ana Blandiana la una din întâlnirile cu elevii organizate de mine la Biblioteca Naţională. Au venit mulţi tineri, ca de obicei, interesaţi de literatură şi de discutarea ei în mod neconvenţional.

Am prezentat-o pe Ana Blandiana elevilor (unii dintre ei o ştiau de la televizor) şi am vorbit pe larg despre poezia ei. A venit momentul dialogului dintre elevi şi poetă. Un tânăr a întrebat-o:

– Aţi avut o copilărie fericită?

– Nu, a răspuns Ana Blandiana. Am avut o copilărie nefericită. Tatăl meu era la închisoare...

O rumoare de dezamăgire s-a ridicat din sală. Elevii credeau că tatăl poetei fusese un infractor. Ana Blandiana nu înţelegea ce se întâmplă şi zâmbea stângaci.

Mi-am dat seama atunci ce prăpastie s-a creat între generaţii. Aveam în faţă tineri care se născuseră după 1989 şi nu ştiau că în România au existat oameni închişi din motive politice. Am intervenit imediat şi le-am explicat. Fericiţi, în naivitatea lor, că o pot admira pe poetă fără reţinere, ei au ascultat-o în continuare cu atenţie, au aplaudat-o, iar la sfârşit s-au înghesuit să-i ceară autografe şi să se fotografieze cu ea.

● ● ●

Înainte de 1989 s-a întâmplat să particip împreună cu Ana Blandiana la diverse întâlniri cu publicul. Ea era încă de atunci o vedetă a poeziei româneşti şi, în plus, reuşea să comunice instantaneu cu oameni necunoscuţi, creând o relaţie de complicitate cu ei. Ţin minte cum a electrizat odată sala cu o poezie pe care publicul a memorat-o pe loc. La a doua lectură, cerută poetei prin strigăte de „bis”, spectatorii au murmurato împreună cu ea, ca pe o rugăciune colectivă:

„O să vină ea,/ Nu se poate altfel,/ O să sosească/ Şi ziua aceea/ Amânată de veacuri,/ O să vină/ Se apropie,/ Se şi aude/ Pulsul ei bătând/ Între zări,/ O să vină ea,/ Se simte în aer,/ Nu mai poate întârzia,/ Nu vă îndoiţi, o să vină/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrând în lumină.” (Dies ille, dies irae).

Momentul a fost straniu şi de neuitat. Toată lumea înţelegea la ce se referea poeta. După câţiva ani, la 22 decembrie 1989, ziua orbitoare ca o sabie vibrând în lumină a venit.

● ● ●

Responsabilă şi gravă, Ana Blandiana ştie şi să se joace. Într-o vară din anii ’80 ne aflam, mai mulţi scriitori, printre care şi Ana Blandiana, la Oneşti, la „Zilele G. Călinescu”. Primarul oraşului ne-a făcut o surpriză plăcută suindu-ne într-un autobuz şi ducându-ne într-o livadă de cireşi, încărcaţi de cireşe coapte.

Parcă nimeriserăm în paradis, dar... nu ştiam ce să facem. Cu ochii obosiţi de lectura a mii de pagini, cu picioarele amorţite de şederea zilnică la masa de scris, clipeam stingheri în lumina soarelui, lipsiţi de orice iniţiativă. Atunci, Ana Blandiana a cules cireşe perechi şi şi le-a petrecut pe după urechi, drept cercei. Era frumoasă, ca o zeiţă a livezii. Neam simţit dezlegaţi pe loc de propria noastră stinghereală şi ne-am răspândit prin livadă.

● ● ●

În primăvara acestui an, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, avându-l ca rector pe cel mai valoros istoric al nostru, Ioan-Aurel Pop, i-a conferit Anei Blandiana titlul de doctor honoris-causa. Cu acest prilej, poeta a rostit un discurs zguduitor prin clarviziune și dramatismul ideilor, referitor la pericolul dizolvării identității noastre culturale. Discursul a avut imediat ecou într-o Europă preocupată până la deznădejde de dizolvarea stilului ei de viață ca urmare a ocupării aparent pașnice a spațiului european de către milioane de emigranți. Numai în România toată lumea a tăcut, precaută, cu excepția unui publicist obscur care a scris un articol intitulat cu obrăznicie „Sfântă bătrânețe legionară”.

„Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness – explică Ana Blandiana în memorabilul său discurs − chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie.”

Poeta îi avertizează pe contemporani:

„Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Eu ropei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.

Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.”

Asemenea fraze ar trebuie învățate în școli și scrise pe frontispiciile clădirilor.