Adam a ales în deplină libertate să nu asculte de Dumnezeu și să-I întoarcă spatele. Căderea în ispită ar fi fost fără îndoială trecută cu vederea, dacă Adam și Doamna lui, prinși cu fofârlica, ar fi făcut un gest de elementar bun-simț: să recunoască greșeala și să-și ceară iertare. Însă ei au continuat să mintă nonșalant, până în pânzele albe. De aceea, alungarea din Rai a fost mai degrabă un auto-exil. „Emanciparea”, atât de prețuită în vremurile noastre progresiste, a făcut victime chiar de la Facerea lumii.

Îndepărtarea de Creatorul său a dus la o degradare a Omului, la o îmbolnăvire gravă a întregii spițe omenești. Deopotrivă, s-a degradat și Natura, pe care Dumnezeu o crease anume pentru a fi în stăpânirea Omului. Boala respectivă s-a numit Moarte. Este o maladie genetică, de care nici unul dintre urmașii lui Adam și nici una dintre ființele de pe fața Pământului nu scapă. Astfel, în locul Raiului inițial, Omul s-a ales cu Iadul.

Însă Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l iubească pe Om, ființa pe care a așezat-o în centrul Universului. De aceea își trimite unicul Fiul, El Însuși Dumnezeu, în misiune de salvare. O adevărată operațiune de comando, de scoatere a Omului din închisoarea Morții.

Pentru aceasta, Iisus își asumă în totalitate firea omenească. „Îmbrăcat”, „echipat” ca om, El trece prin Răstignire, Patimi și Moarte. Iadul însuși nu recunoaște „deghizarea” și, păcălit, Îl înghite cu lăcomie.

Atunci se produce ciocnirea dintre Viață și Moarte, o deflagrație de proporții cosmice, mai devastatoare decât cea dintre materie și anti-materie. Lumina spulberă Întunericul. Iadul este dezintegrat. Toții morții de la începutul veacurilor, începând cu nefericiții Adam și Eva, sunt eliberați.

Învierea lui Iisus și Înălțarea Sa la Ceruri, continuând să poarte trupul omenesc, pentru a se (re)așeza de-a dreapta Tatălui, închide cercul. Omul se întoarce lângă Creatorul său.

N. Steinhardt face o observație tulburătoare: dacă Iisus îl îndeamnă pe Apostolul Toma să-i PIPĂIE rănile din palme și din coastă, înseamnă că, la Înălțarea cu trupul, El a dus cu sine aceste stigmate la Cer. Rănile piroanelor și ale suliței sunt tot ce a păstrat Mântuitorul de pe urma celor 33 de ani de existență pământească și le-a luat în Rai. Semnele suferinței Sale. Ale Iubirii Sale pentru Om.

Nu este exclus ca, la sfârșitul vremurilor, noi, oamenii de astăzi, care nu știm cum să dăm bir cu fugiții mai degrabă la primul inconvenient ce ne amenință confortul, necum să ne mai și sacrificăm din Iubire pentru El, cu nimic mai breji decât Adam, să înghețăm auzind întrebarea: „Unde-ți sunt stigmatele?”