Scrisesem și chiar trimisesem deja ziarului un editorial despre Harvard și președinta universității, Claudine Gay, când marți după-amiază a venit vestea demisiei ei, din cauza unor noi acuzații de plagiat referitoare la lucrări publicate de ea, scrie Bret Stephens în The New York Times.

Aș vrea să se știe ce scrisesem inițial despre cazul Gay: „Cultura anulării [«cancel culture»] e întotdeauna urâtă și este, de obicei, o greșeală, mai scrie autorul, în NYT.

Dacă Gay chiar trebuie să plece, ar fi bine să se întâmple după mai multe deliberări, într-un context mai decent și după ce analiștii ca mine vor fi încetat să mai scrie despre ea”. N-a fost să fie.

Claudine Gay și impostura academică

Momentul a fost depășit acum, însă chestiunea relevantă referitoare la Harvard n-a fost nicicând oportunitatea demisiei lui Claudine Gay. Întrebarea relevantă este dacă din capul locului ea ar fi trebuit să fie adusă la conducerea instituției, în urma uneia dintre cele mai rapide selecții prezidențiale din istoria recentă a universității.

Cum a reușit cineva cu un parcurs științific atât de subțire precum al ei - nu a scris nici măcar o carte, a publicat doar 11 articole în jurnale științifice în ultimii 26 de ani și nu a adus nici un fel de contribuție relevantă în domeniul ei de cercetare - să ajungă la vârful mediului academic american?

Răspunsul, cred eu, e următorul: acolo unde se afla cândva un vârf se află acum un crater. Acesta a apărut atunci când modelul dreptății sociale din învățământul superior, centrat în prezent pe diversitate, echitate și includere - și susținut masiv de zona administrativă a universităților - a aruncat în aer modelul excelenței, centrat pe idealul meritului intelectual și preocupat în principal cu cunoașterea, descoperirea și competiția liberă și viguroasă a ideilor.

Discriminarea pozitivă la universități

De ce a avut loc această schimbare? Am văzut argumente cum că s-ar trage de la decizia Bakke din 1978, prin care Curtea Supremă a dat efectiv undă verde discriminării pozitive [autorul folosește în tot textul eufemismul uzual actual, „acțiune afirmativă” - n.trad.] în numele diversității.

Dar problema cu Bakke nu constă în faptul că a permis includerea diversității printre criteriile de promovare. Problema o constituie faptul că administratorii universităților au transformat un criteriu opțional într-unul obligatoriu, astfel încât acum un soi de aranjament rasial arbitrar guvernează fiecare aspect al vieții universitare, de la admiterea studenților și recrutarea profesorilor până la componența rasială a colectivelor de autori care publică culegeri de eseuri.

Dacă discriminarea pozitivă ar fi fost inclusă într-o manieră mai laxă - mai degrabă o recomandare decât o obligație - poate că ar fi supraviețuit examinării Curții de anul trecut [Curtea Supremă a SUA a decis că includerea discriminării pozitive în programele de admitere a studenților la Harvard contravine constituției - n.trad.]. A devenit în schimb o normă omniprezentă care s-a pus frecvent în calea obiectivelor mai importante ale universităților, și în special a schimbului liber de idei.

Băltoaca toxică în care se scaldă Harvard

Când a anunțat numirea lui Gay, Harvard i-a lăudat atât calitățile de lider cât și cele academice. Funcția de președinte de universitate presupune să îndeplinești concomitent rolurile de director executiv, de strângător de fonduri și de susținător public al instituției, și poate că Harvard Corporation s-a gândit că ea se poate achita cu succes de aceste sarcini.

Însă culoarea pielii ei e primul lucru menționat în articolul din The Harvard Crimson [publicația oficială a universității, gestionată exclusiv de studenți - n.trad.] despre numirea ei în funcție. Iar greșelile făcute de ea și semnele de întrebare privind munca ei academică le-au oferit muniție detractorilor care o acuză că își datorează poziția exclusiv rasei din care face parte.

Aceasta e băltoaca toxică în care se scaldă Harvard în prezent. Ori de câte ori ridică pe cineva precum Gay într-o poziție importantă, atât simpatizanții cât și detractorii ei pleacă de la supoziția că ea reprezintă un simbol politic a cărui prestație e mai importantă decât individul în sine. Povara acestor așteptări trebuie să fi apăsat zdrobitor asupra ei. Însă dezumanizarea e prețul pe care-l plătește orice instituție atunci când considerentele de inginerie socială ajung să suplinească meritul individual.

Gay și discriminarea pozitivă

Probabil că va fi nevoie să treacă o generație de la sfârșitul discriminării pozitive pentru ca un om precum Gay să poată avea ocazia de a fi judecat după propriul merit, indiferent de culoarea pielii. Însă daunele pricinuite învățământului superior de modelul dreptății sociale vor necesita și mai mult timp pentru a fi reparate.

În 2015 57% din americani declarau că au foarte multă încredere în învățământul superior, conform unui sondaj Gallup. Anul trecut acea cifră se prăbușise la 36%, iar lucrul acesta s-a întâmplat mai înainte de valul de răbufniri antisemite din campusuri. În toamna aceasta solicitările timpurii de admitere primite de Harvard s-au împuținat cu 17%.

Universitatea de lângă Boston își va reveni probabil. Dar totuși, Harvard dă și tonul întregului învățământ superior american - cât și pe cel al atitudinilor publice referitoare la el. Unul dintre secretele succesului postbelic al Americii nu a fost doar simplul calibru al universităților americane. A fost în schimb respectul inspirat de ele omului de rând, care aspira să-și trimită și el copiii acolo.

Învățăturile cazului Claudine Gay

Acel respect a fost erodat până la punctul în care riscă acum să dispară. Și din motive temeinice. Omul admiră (și se va zbate să atingă) excelența - atât de dragul ei în sine cât și pentru statutul pe care-l conferă aceasta. Or statutul lipsit de excelență e un activ care se va epuiza rapid, mai ales când vine la pachet și cu un preț exorbitant. Aceasta e poziția în care se regăsesc astăzi mulți dintre universitarii americani. Iar 200.000 de dolari sau mai mult [tariful achitat de studenți - n.trad.] e un preț cam piperat pentru lecții despre cum să fii un anti-rasist.

Nimeni nu ar trebui să se îndoiască de faptul că în mediul universitar actual mai există încă multă excelență, iar motive bune pentru a-ți trimite copiii la facultate sunt din belșug.

Însă nimeni nu ar trebui să se îndoiască nici de faptul că putregaiul intelectual e omniprezent și că nu va înceta să se răspândească până când universitățile nu vor reveni la ideea că scopul lor principal este să identifice, să formeze și să elibereze cele mai bune minți, iar nu să se folosească de ingineria socială pentru a construi utopii.

(Articol de Bret Stephens; Traducere: Andrei Suba, RADOR RADIO ROMÂNIA)