Dispariția Rebecăi săpase  cicatrici adânci în memoria oamenilor din micul oraș de provincie și fiecare avea o poveste de spus, o explicație de oferit, ori o intrigă de țesut chiar și după douăzeci de ani de la eveniment.

Unde era Rebeca? Oare mai trăia? Să fi ales o existență ascunsă, departe de familie, departe de prieteni? Sau poate e doar o grămadă de oase îngropate prin pădurile ce mărginesc orașul?

Cătălin e cufundat în muncă, amorțit din pricina încremenirii care pusese stăpânire pe trupul lui bine înfipt într-un scaun ce se vaită la fiecare respirație ca o bătrână reumatică.

-Pot să-ți torn puțină apă sub fund? îl întrebă sigurul coleg care-i mai tulbura existența cu zgomote de sertare trântite.

-Ce?

-Niște apă, pare că ți-au ieșit rădăcinile din fund. Ești nemișcat de cinci ore, hemoroizii tăi tăi ce spun? Nu s-au plictisit?

-Și-au scos capetele afară și te înjură, îi răspunse Cătălin fără să-l privească.

-Ești absolut scârbos, prietene. Dă-o naiba de muncă, e vineri seara. Ce e atât de important încât ai uitat să te și piși?

-Credeam că esti pasionat de hemoroizi, acum îmi monitorizezi și...?

-Las-o baltă! Voiam să-ți spun că toată lumea a plecat. Dacă vrei să-ți îneci rinichii și vezica în alcool, ne găsești la Beers and Cheers.

-Deci mă înviți să ne pișăm împreună? se opri Cătălin brusc, afișând un zâmbet.

-Cam așa ceva. Vii sau nu ?

Își închise laptopul cu zgomot, scârțâind roțile scaunului surprins că fusese  nevoit să se miște și se îndreptă spre ușă.

-Hai să mergem.

Barul era plin de figuri familiare, de gălăgie și de abur de bere la draft, iar pe ecrane rula un meci de fotbal al cărui rezultat desferecase iadul înjurăturilor, dar lumea părea mulțumită de faptul că și o înfrângere era un bun prilej  să te îmbeți și să golești halbe cu nemiluita. Era vineri seara și toată oboseala adunată se topea, dizolvându-se discret, în lichidul amărui și spumos care dezlega și cele mai împiedicate limbi.

-Oh, a venit maimuțoiul antipatic să stingă lumina si să ne trimită pe toți la nani! se minună un bărbat cu mânecile cămășii suflecate și o chelie prematură, văzându-l pe Cătălin intrând în bar.

Se râde înfundat, replici ironice și amuzante își fac loc printre înjurăturile adresate fotbaliștilor ce se străduiesc să piardă meciul la un scor umilitor și, fără să-și dorească acest lucru, Cătălin își vede existența spintecată ca pe o masă de autopsie, fiecare coleg fiind dornic să ia parte la disecarea în bucăți a măruntei sale vieți.

O voce caldă și plăcută îl scoase din coconul imaginar în care se ascundea ori de câte ori era subiect de glume proaste, întrebându-l ce dorește să bea. Acei ochi albaștri îl priveau cu toată bunăvoința din lume, deși, un observator neutru,  ar fi spus că e mai degrabă milă amestecată cu multă curiozitate.

-Te-am întrebat ce vrei să bei! repetă fata, încercând să acopere zgomotul de fundal.

Cătălin îi privi fața cu linii energice, ferme, de statuie grecească, iar asemănarea fetei cu cineva cunoscut îi făcu limba să se împleticească, cuvintele lovindu-i-se de buzele închise care nu voiau să spună nimic.

-Te las să te mai gândești și revin! îi zâmbi chelnerița.

-Stai, nu pleca. Cum te cheamă? o opri Cătălin, în timp ce creierul îi fora rapid prin amintiri.

-Rebeca, răspunse fata, clar și scurt.

-..

Și, dintr-o dată, mintea i se desfăcu ca niște draperii, dezvăluind ce ochii nu reușiseră să recunoască. Era oare posibil să fie chiar ea?

Însă amabilitatea fetei tocmai expirase și plecă săltând pe tocuri ca o barcă lovită de valuri. Ignorând perechile de ochi de la masă, Cătălin se ridică, încercând să urmărească o fantomă din trecutul lui mort și uitat. Inima îi bătea atât de tare, lovind puternic în piept și cerând permisiunea să iasă afară.

-Idiotule, nu te uiți pe unde mergi?

O izbitură puternică în umărul stâng îl trezi brusc la realitate și, cercetând sursa durerii, dădu peste doi ochi injectați și furioși care îl săgetau, căutând prilej de scandal.

-Cere-ți scuze.

Individul îi scuipă de-a dreptul cuvintele în față și le simți mirosul de salivă amestecată cu alcool. Dar nu avea timp pentru confruntări.

-Rebeca! o strigă, sperând că fata avea să se ivească în spatele unor halbe cu bere.

În timpul ăsta cineva îl lovi cu capul direct în gură, lăsându-i printre dinți un smoc de păr cleios desprins odată cu izbitura năprasnică și își pierdu cunoștința. Căzuse ca un sac plin cu pietre. Gălăgia din jur amuți, barul arăta ca un tablou care vorbește doar prin tăcerea culorilor intense care îl compun, totul părea atât de nepotrivit. Spectacolul se încheiase.

Un zgomot ascuțit și regulat îi sfredelea timpanul, făcându-și loc până la creier ca o bormașină determinată să îți ruineze somnul cel mai dulce.

-Bună dimineața, petrecărețule!

O femeie într-un halat alb îl atinse delicat pe frunte, zâmbindu-i cu subînțeles.

-Sper că a meritat deranjul, îl ațâțâ, așteptând o explicație din partea pacientului încă năucit și neștiutor.

Cătălin se uită uluit la doctoriță și exclamă fericit:

-Nichi!

-Ha, m-ai recunoscut, chicoti femeia. Te-ai schimbat ca dracu, n-am știut cine ești până când nu ți-am văzut numele pe fișă. Ce faci, omule, nu mai știe nimeni nimic de tine de secole? Pe unde te-ai îngropat, de ce te-ai ascuns?

Cătălin habar n-avea cum să răspundă la potopul de întrebări cu care fosta lui colegă de bancă din liceu îl inunda fără milă.

-Nu m-am ascuns, doar am plecat din oraș.

-Nu, nu, ai plecat și nu te-ai mai întors niciodată. Ai tras cortina, de parcă viața ta până atunci fusese un spectacol prost de care ai vrut să uiți pentru totdeauna. De ce ?

-Nu știu, nu am mai avut pentru cine, pentru ce să mă întorc. Mama a murit la scurt timp după ce am plecat la facultate și asta a fost.

-Înțeleg. Nu vreau să reînviem fantomele, îl întrerupse Nichi, dar săptămâna viitoare avem întâlnirea de douăzeci de ani de la absolvire și de la...știi. De la dispariția Rebecăi. Ar fi frumos dacă ai veni, toată lumea a încercat să dea de tine atâția ani. Credeam că ai fugit cu ea în lume, credeam toate nebuniile și, când colo, te găsesc în spitalul meu cu țeasta crăpată. Tu, tocilarul clasei!

Nichi izbucni în râs și îi făcu o poză, apoi se apropie de capul lui bandajat pentru un selfie.

-O pun pe grupul nostru, să vezi șoc.

-Stai, ce grup? Ai voie să mă fotografiezi fără permisiune?

-Ai învățat și tu să faci glume? se amuză doctorița. Hai, zi, vii la reuniunea de douăzeci de ani?

-Nu pot, am un proiect important la birou.

-Vrei să jucăm dur, așa-i? uite cum facem : dacă nu mă însoțești la întâlnire, nu-ți semnez biletul de externare.

-Ăsta e șantaj, doamnă doctor, protestă Cătălin. Ei bine, prefer să rămân în spital.

-Nu mă face să chem toată clasa peste tine. Vino cu mine, o să-ți prindă bine o întoarcere în trecut. Nu-ți dai seama că nu a fost o coincidență să ne întâlnim ? Trebuie să vii, zău.

Mintea lui Cătălin începea să se adune încet, punând cap la cap cioburile întâmplării din bar și imaginea acelei fete care încă îl obseda. Oare își pierdea mințile? Rebeca, Nichi, trecutul își făcea loc printre crăpăturile prezentului, iar el nu știa cum ar fi trebuit să reacționeze.

-Am văzut-o pe Rebeca. se trezi vorbind cu voce tare.

-Poftim?

-Pe Rebeca, am văzut-o aseară, în barul în care am fost bătut. Jur că era ea, am întrebat-o cum o cheamă și mi-a răspuns atât de firesc.

Nichi îl cercetă cu atenție, verificându-i pupilele și rezultatul computerului tomograf căruia nu-i dăduse o atât de mare importanță la prima examinare.

-Și cum arăta Rebeca? Adică, de unde ai știut că e ea după atâția ani?

-Era neschimbată, asta m-a șocat și pe mine. De parcă ar fi rămas încremenită în trecut, iar noi, ceilalți, ne-am fi trăit viețile în afara timpului ei. Mă tot întreba ce vreau de băut, apoi a dispărut. A dispărut pentru a doua oară.

-Ce tot spui?

-Nimic, lasă.

-Auzi, tu ai fost îndrăgostit de Rebeca? M-am tot întrebat. Erai ca un cățeluș care se hrănea cu umbra ei și cu firimiturile de cuvinte pe care ți le arunca când te ruga să o ajuți la teme. Mereu pe urmele ei, mai puțin în noaptea aia...

-Nu e adevărat, Rebeca se purta frumos cu mine și nu o făcea din interes.

-Sigur! Mai ales când a venit cu Paul la balul de absolvire și nu cu tine, aia a fost o dovadă de mare prietenie, nu-i așa?

-Cum să meargă cu mine la bal? Nici măcar nu o invitasem. Nu-ți mai amintești că am rămas acasă în seara balului ?

-Ești un mincinos! Ți-am găsit în bancă bilețelul pe care i l-ai scris înainte de bal. Ce dracu vedeați toți la ea?

Cătălin era doar la câteva bătăi de inimă distanță de un infarct. Nu se mai gândise niciodată la acel bilețel, uitase că îl aruncase  pe undeva, după ce citise, cu ochii în lacrimi, refuzul Rebecăi. O, Doamne!

-Ce ai făcut cu bilețelul ?

-Stai liniștit, nu l-am arătat nimănui. Adevărul este că eu m-aș fi enervat în locul tău și poate chiar mi-aș fi dorit să fie moartă. Ai fi surprins dacă ți-aș spune că multe fete o urau pe Rebeca pentru că le fura iubiții? Uite, de exemplu...

-Stai, ce?

-Vin la reuniune.

-Nu pot să cred! silabisește Nichi cuvintele. O să ne distrăm!

-Sunt sigur, îi răspunse absolut neconvingător.

-Mă duc să-mi văd și ceilalți pacienți, cine știe peste ce mai dau, își spuse Nichi, ca pentru sine. În ce bar spuneai că ai văzut-o pe fata aia, Rebeca?

-Nu mai contează. A fost o prostie oricum, nu putea fi ea.

-Bun, așa mai vii de-acasă. Începeam să mă îngrijorez că lovitura la cap te-a afectat mai mult decât ar fi trebuit. Vezi că te-am adăugat pe grupul de colegi – se numește Întâlnire XX. Înțelegi gluma ? râde cu subînțeles.

-Cifre romane, XX, adică douăzeci, îi răspunde sec Cătălin.

-Of, ai imaginația unui cui bătut strâmb. XXX, filme din alea deocheate, ce naiba, îți explic ca unui copil.

-Păi XXX înseamnă treizeci, nu douăzeci, deci chiar nu văd unde e gluma.

-Nu mai contează, să zici și tu ceva pe grup, toată lumea așteaptă un semn, mai ales după ce le-am scris ce ai pățit.

-Nu sunt genul comunicativ, n-am fost niciodată.

-Lumea se mai schimbă. Cine ar fi crezut că ești genul bătăuș și uită-te la tine. Scrie măcar un ,,bună, colegi, sunt bine și abia aștept să ne îmbătăm împreună,,.

-Mă rog, o să scriu ceva.

-Auzi, uitasem, cineva a creat o pagină pe facebook care se numește ,,Unde dracu ești Rebeca?,,. Cei care au cunoscut-o scriu chestii despre ea, multe nasoale, evident, dar există și un sondaj cu numele posibililor criminali. Bine, asta dacă acceptăm scenariul că Rebeca e moartă. N-ai idee câte nume cunoscute au fost trecute pe lista neagră. Până și taică-su!

-Adică lumea știe că Rebeca e moartă?

-Nu, stai, am spus dacă am accepta acest scenariu. Apropo, și tu ești pe listă. Te-a adăugat cineva necunoscut. Bine, totul e o mare prostie, înțelegi? Ți-am spus asta doar ca să te pun în temă, pe grup se mai discută uneori despre ea.

-Minunat!

-Acum chiar plec. Ne vedem mai târziu.

Drumul spre trecut fusese lung și istovitor, Nichi vorbise neîntrerupt, invocând oboseala care i-ar fi închis ochii în lipsa unor conversații la care Cătălin participase cu o amabilitate forțată. Când au ajuns era întuneric beznă, iar norii groși și negri sugrumaseră luna, transformând orașul într-un strigoi care îți dădea fiori. În aer parcă plutea o liniște rău prevestitoare, iar vocea lui Nichi începea să-i zdruncine nervii:

-Am ajuns. Uite-l pe tata, ne așteaptă, drăguțul de el, în fața porții.

Un bărbat cu părul alb, învăluit într-o ceață de nicotină își scuipă țigara din gură precum o cometă, lăsând urme subțiri de foc nestins. E neschimbat, își spune Cătălin, deloc fericit să-l revadă.

-Te avertizez că tata a rămas tot polițist, chiar dacă s-a pensionat de atâția ani. O să-ți pună tone de întrebări, o să vrea să știe tot ce ai făcut în ultimii douăzeci de ani.

-Mai bine mă cazam la hotel. Ce tâmpit am fost că te-am lăsat să mă convingi să dorm la ai tăi.

Nichi râse, apoi coborî să își îmbrățișeze tatăl care o primi cu brațele deschise. Cătălin se apropie cu teamă, mereu îi fusese teamă de capul pătrat de polițist încruntat și bănuitor al domnului Tudor. Mereu.

-Arăți ca dracu, îl întâmpină bătrânul, bătându-l pe spate.

Răde și îi smulge din mână geamantanul, conducându-l în casă. Mirosul copilăriei îi învălui numaidecât  cu acea căldură primitoare, un amestec de vechi, povești uitate și amintiri pe care îl păstrează orice casă părintească. Apăru și mama lui Nichi, mult mai bucuroasă de oaspetele cel nou decât de propria fiică și îi invită la masă.

Cum s-o refuzi? Părul și hainele ei vânturau aromele din bucătărie ca un meniul ambulant care îți ațâță simțurile.

-Avem plăcintă cu carne, borș de curcan și friptură cu piure de castane.

La masă Nichi începu să le povestească despre cum îl reîntâlnise pe Cătălin, omițând episodul cu Rebeca și evocând mâna sorții care contribuise la aducerea lui, după douăzeci de ani, la reuniunea absolvenților.

-Știi că era îndrăgostită de tine în liceu? îl întrebă domnul Tudor. A sperat că vei merge cu ea la bal, dar tu aveai alte gânduri. Am fost la un pas să-ți rup oasele pentru câtă suferință i-ai provocat fetiței mele.

Fără să vrea, Cătălin scăpă furculița din mână, privind cu teamă la fostul polițist care încă îi provoca fiori pe șira spinării ori de câte ori i se adresa. N-avea curajul să-i mărturisească că de frica lui,  nu se gândise niciodată la Nichi ca la o fată pe care ar fi putut să o placă. La naiba, tipul era polițist și purta arma la vedere!

-N-am știut, răspunse cu glas scăzut.

-Încetează, tată, izbucni Nichi, mimând un râs indiferent ce nu-i ascundea, totuși, iritarea. Au trecut douăzeci de ani de atunci. Toată lumea știa că era îndrăgostit de Rebeca.

-Da, toată lumea, mârâi domnul Tudor. Pentru mine ai fost și rămâi principalul vinovat de dispariția acelei fete, să știi.

-Tată, te rog.

Doamna Tudor își atinse soțul ușor, sugerându-i că nu era momentul pentru astfel de acuzații și apoi schimbă vorba, în încercarea de a salva ce se mai putea din seara care amenința să devină o anchetă în toată regula.

-Copii, haideți să vă pun la curent cu programul următoarelor zile. M-am întâlnit cu directoarea care abia așteaptă să vă revadă, mai ales pe tine, Cătălin. Mâine la ora unsprezece aveți reuniunea cu profesorii care, din fericire, sunt toți în viață; seara va fi o petrecere la Hanul Vânătoresc, iar poimâine o altă petrecere de despărțire la Coliba Castanilor, a lui Marcu.

-Acel Marcu? întrebă curios Cătălin.

-Da, da, chiar el, fostul vostru coleg. A ținut morțiș să vă invite la restaurantul lui.

-Vrea doar să se dea mare, glumi Nichi. Apropo, Matei Costea e primar de trei ani.

-Nu pot să cred! Idiotul ăla care abia trecea clasa?

-Nu era idiot, îl contrazise Nichi, doar că nu îi plăcea matematica.

-Nici chimia, nici geografia, nici fizica, o completă Cătălin.

-Acum chiar ești rău, să știi că e un primar foarte iubit. A făcut multe lucruri pentru oraș. Îți mai amintești clădirea aia părăsită de lângă podul de piatră unde ne speriam de fantome? A renovat-o și a transformat-o în grădiniță.

-Într-adevăr este o mare realizare! Trebuie să recunosc că tipul era bun la sport, totuși, calitate indispensabilă în politică și în viață, din câte se pare.

-Nici mie nu mi-a plăcut matematica și m-am făcut polițist! Sunt un prost după logica ta?

-Nu, domnule Tudor, nu asta am vrut să spun. Mă refeream la politicieni, cumva eșecul la învățătură pare să fie rețeta lor de succes. În fine, nu mă luați în seamă, nu am vrut să sugerez că cei cărora nu le place matematica sunt proști.

-Și cumva fix tocmai asta ai spus, fii bărbat și asumă-ți. Tu ce mare brânză ai realizat în viață cu matematica? Ai față și atitudine de contabil, genul pe care Marcu l-ar angaja la Coliba Castanilor ca să-i țină socotelile.

-Tată, oprește-te!

Cătălin se bâlbâi neștiind ce să răspundă,  reușind cu greu să-și ascundă mâinile umede și tremurânde sub masă. Nu avea nicio replică inteligentă să-i arunce în față, cuvintele i se amestecau în gură amare și grele. Da, lucra la o firmă de audit, avea  o viață măruntă și ambițiile unei văduve aflate la sfârșit de drum.

-Hai să mergem la culcare, îl smulse Nichi din ghearele discuției apăsătoare, conducându-l într-o cameră aflată la mansardă.

-Ăsta e biroul tatei, dar nu-l mai folosește de când s-a pensionat. Întreaga lui viață  de polițist e aici, a adunat ca o furnică nevrotică toate dosarele la care a lucrat. Uneori mai răscolește prin hârtii, în speranța că va găsi răspunsuri la cazurile nerezolvate.

Cătălin, deloc entuziasmat de locul în care ar fi trebuit să doarmă, se simțea ca într-o cameră de anchetă cu pereți de sticlă prin care era studiat și acuzat.

-Noapte bună, îi spuse Nichi, închizând fără zgomot ușa în urma ei.

Cătălin e încă încremenit în mijlocul încăperii, gândindu-se dacă nu ar fi mai înțelept să plece dracu din casa asta fără să spună nimănui, chiar dacă ar părea și mai vinovat în ochii fostului polițist care-l prinsese  în cursă. Mintea lui derula scenarii absurde, închipuindu-și un plan secret pus la cale pentru a-l ademeni în acest oraș blestemat, o conspirație a celor care încă îl credeau vinovat de dispariția Rebecăi și voiau să-l pedepsească după atâția ani. Și-apoi mai era și fata aceea din bar, apărută de nicăieri, din cauza căreia ajunsese să o reîntâlnească pe Nichi. Să fie oare toate aceste întâmplări o nefericită coincidență?

O cutie de carton îngălbenită de vreme și îmbibată în miros de tutun trona pe biroul domnului Tudor, ca o cursă de șoareci ce te ademenește cu un miros proaspăt de brânză. Pe capacul cutiei scria cu litere de tipar Rebeca Radu și un număr de dosar între paranteze. Râse de clișeul scenariului în care el ar trebui să scotocească numaidecât prin hârtiile ce-i fuseseră puse sub nas, dar acceptă, fără să-i mai pese de urmări, ca sforile invizibile ce-l ghidau să-i pună mâinile la treabă. În definitiv, dacă era să se întâmple, măcar să nu mai prelungească așteptarea.

-Știam că n-ai să te poți abține, se auzi de nicăieri vocea satisfăcută a polițistului Tudor. Noi doi avem un secret pe care nu-l mai știe altcineva, nu-i așa ? Hai, fă-mi pe plac și caută mai cu sârg.

Cătălin intră în jocul lui și, mimând surprinderea, scăpă din mână un mănunchi de hârtii, ca și cum nu s-ar fi așteptat să fie descoperit.

-Căutai asta ?

Domnul Tudor îi flutură prin față un bilețel mototolit și îndreptat pe care se zărea un scris de mână îngrijit: ,,dragă Rebeca, te iubesc. Ai vrea să mergi cu mine la bal? Fără tine viața mea nu ar mai avea niciun sens.,,

-Ce patetic! Ia să vedem ce ți-a răspuns domnișoara: ,, Merg cu Paul. Ar trebui să o inviți pe ciudata de Nichi, vă potriviți de minune.,,

Cătălin încercă să-i smulgă bilețelul, dar polițistul, anticipându-i gestul, îl împinse cu toată puterea, răsturnând lampa cu un zgomot ascuțit care avea să trezească toată casa. Nichi ajunse prima și se repezi să-l ridice, văzându-i rana de la cap redeschisă și sângerând.

-Ce dracu! Tată, de ce faci asta ?

Se aplecă peste Cătălin, mângâindu-l ușor pe obraz și îi șopti la ureche:

-Iartă-mă. Plecăm în seara asta la hotel dacă te simți în stare.

Dar domnul Tudor nu renunță, convins fiind că acesta era momentul decisiv pentru o mărturisire, de vreme ce bilețelul îl tulburase atât de tare pe Cătălin:

-Știi unde l-am găsit? Sub salteaua lui Nichi. Dormea în cameră cu bilețelul în care tu îi spuneai Rebecăi că o iubești. Îți dai seama cât te-am urât atunci ?

-Stai, despre ce vorbești, tată?

-Nu e treaba ta. De fapt e și treaba ta, pentru că ai ascuns de mine probe care îl acuzau pe ticălosul ăsta doar pentru că tu erai îndrăgostită de el.

-Tu mi l-ai luat? îl întrebă iritată Nichi. Făceai anchetă în propria ta casă, cu propria ta fiică? Tată, cum ai putut?

-Bineînțeles! Ce credeai că ești scutită de bănuieli doar pentru că erai fata mea? simțeam că ascunzi ceva, iar când am găsit bilețelul am înțeles de ce.

-Și după ce l-ai găsit de ce nu ai făcut nimic? Nu înțeleg de ce nu l-ai considerat important atunci astfel încât să îl acuzi pe Cătălin și a devenit important astăzi, după douăzeci de ani de la moartea Rebecăi.

-De unde știi tu că Rebeca e moartă ? Ți-a mărturisit?

Chiar așa, siguranța cu care Nichi vorbea despre moartea Rebecăi era cel puțin curioasă, dar tatăl ei vedea în această atitudine o confirmare a vinovăției lui Cătălin.

-Habar n-am dacă ticăloasa aia mai trăiește sau nu și, sincer, îmi doresc să fie moartă și îngropată! Toate fetele o detestau, din cauza ei eram invizibile pentru orice băiat. Mă simțeam ca un rest al unei împărțiri nedrepte, măsurată cu o unitate de măsură care se numea Rebeca. Așa că da, recunosc că m-am bucurat când a murit.

-Nichi, ai grijă ce vorbești! o avertiză domnul Tudor.

-În acest moment eu ar trebui să plec. Cred că s-au spus prea multe lucruri ca să ne mai putem privi în ochi fără să nu ne ucidem, interveni Cătălin. Puteți păstra acel bilețel, nu dovedește nimic, în afară de faptul că eram îndrăgostit de o fată care nu mă iubea.

-Eu nu aș fi atât de convins. Vezi tu, mai e ceva despre care nu am vorbit.

Domnul Tudor îi arătă un desen aflat pe spatele bilețelului, care o înfățișa pe Rebeca, cu o cruce înfiptă în inimă și un mesaj scris cu litere roșii : ,,mori, javră,,.

Cătălin izbucni în râs :

-Wow! Ați prins criminalul! Vă dezamăgesc prea tare dacă mărturisesc că acel desen naiv nu îmi aparține? Nici scrisul nu e al meu, dar sunt sigur că instinctul dumneavoastră de polițist deja știe toate aceste lucruri. Acum chiar m-ați făcut curios să aflu cine e autorul desenului. Poate, cine știe, după atâția ani, prindem criminalul împreună.

-Ieși afară din casa mea! o să ajungi în iad, ticălosule.

-Sunt la rând în spatele dumneavoastră. Diavolul își cheamă rudele mai întâi.

-Merg și eu cu tine la hotel, spuse Nichi, privindu-și tatăl cu ură.

Nu plănuiseră să-și petreacă noaptea împreună, dar singura cameră liberă disponibilă aproape că îi obligase să-și dizolve unul în celălalt furia; nimic romantic nu se petrecuse, Cătălin se aruncase asupra ei ca un topor care despică un trunchi de copac, învingând rezistența lemnului.

S-au trezit fix când soarele începea să își facă loc prin fereastra murdară de praf și muște strivite, ascunzându-și fiecare goliciunea față de celălalt, de parcă noaptea trecută nu ar fi existat nici măcar în imaginația lor.

-Bună dimineața somnorosule. Te-ai odihnit?

-Nu prea. Dar tu ?

-Am dormit buștean, minți ea, deși cearcănele de sub ochi spuneau altă poveste.

Întâlnirea cu foștii colegi avu asupra lui Cătălin efectul unei alergii care-ți irită pielea și creează o nervozitate accentuată, dar îi ascunse lui Nichi disconfortul pe care îl simțea, știind că era prea târziu pentru un remediu.

-Am auzit că a apărut bătut la camera de gardă, fix pe tura ei!

-Ce pămpălău. O fi însurat?

-Sper că nu, pentru binele oricărei femei. Tipul era un psihopat.

-Liniște, uite-l că vine cu Nichi. Ce bățoasă e doamna și ce importanță își dă.

-E mare doctoriță, ce vrei ?

Dialogurile foștilor colegi se opriră brusc când îl văzură pe Cătălin, total schimbat față de cum și-l aminteau, fără ochelarii de vedere și fără urmele acneei care îi chinuise obrajii în liceu. Era chiar simpatic și atrăgător, iar femeile săriră numaidecât să-l îmbrățișeze, complimentându-l sincer pentru transformare.

Cătălin nu experimentase niciodată acest gen de apropriere colectivă, motiv pentru care primea toate atingerile și cuvintele cu un soi de rigiditate studiată, care îi dădea un aer distant și superior. Ultimul care îl salutase fusese Paul, fostul iubit al Rebecăi, acum un tip masiv și greoi, cu trei rânduri de piele pliate pe grumaz, cu o burtă extrem de încăpătoare, picioare grosolane și scurte, imaginea tipică a prostului clasei care a avut succes în viață.

Era un fel de șef în poliție, sau cel puțin așa înțelesese Cătălin, însă vocabularul lui nu evoluase deloc de la absolvirea clasei a patra. Cu toate acestea, Paul se dovedi a fi cel mai vocal din grup, urmat de Matei, primarul orașului și de Marcu, om de afaceri și proprietar de restaurante.

-Ia zi, de Rebeca mai știi ceva? îi aruncă Paul întrebarea și toată gălăgia se topi în privirile uimite și curioase ale celorlalți.

-Am văzut-o săptămâna trecută într-un bar, răspunde prompt Cătălin, ca și cum ar fi avut deja replica pregătită pe o tavă.

-Ai chef de glume? se inflamă grăsuțul, făcând apel la tonul său autoritar de polițist.

-Băieți, haideți să nu ne stricăm tot cheful. Omul ăsta a fost lovit serios la cap acum câteva zile.

Restul colegilor încercară să schimbe subiectul, dar cea care reuși să-i aducă în prezent fu directoarea școlii, care veni să-i îmbrățișeze pe fiecare în parte, cerându-le detalii despre viața personală. Cătălin se retrase într-un colț, privind stingher la vechile găști ce se regrupau, fără ca el să facă parte din vreuna. Cât de familiară îi era această scenă. Simți o mână pe umăr și știu că e Nichi, cea care întotdeauna îi vorbise, ignorându-i aura invizibilității în care îi plăcea să se ascundă ori de câte ori se simțea exclus.

-Hei, ești bine?

-Nu trebuia să vin. Chiar nimeni nu pare bucuros să mă revadă. Nu știu la ce m-am așteptat, la ce te-ai așteptat tu, de fapt, când m-ai convins.

-Eu mă bucur să te revăd. Pentru mine ai contat întotdeauna. Auzi, n-ai vrea să-ți revezi casa? Mai avem patru ore până la petrecere, putem să facem o plimbare pe jos.

-Știu și eu...de când a murit mama, n-am mai putut să pun piciorul acolo. Habar n-am ce-o fi făcut noul proprietar cu toate lucrurile noastre.

-L-am rugat să-mi dea câteva obiecte de-ale tale, sper să nu mă consideri o ciudată.

Nichi roșeste și îl ia de mână, fără să mai aștepte vreo confirmare.

-Ai fost vreodată căsătorită?

-Ce? Nu, niciodată. Dar tu?

-Nici eu.

-Nu mi-e rușine să recunosc, dar eu chiar eram îndrăgostită de tine în liceu. Foarte, foarte îndrăgostită. Visam să ne căsătorim, să avem copii, prostii din astea de adolescentă naivă.

Cătălin nu găsește cuvinte potrivite pentru acest moment de confesiune neașteptată, habar nu are ce a apucat-o pe Nichi să-i spună toate lucrurile astea. Se tot întreba dacă ea fusese cea care o desenase pe Rebeca cu inima înjunghiată. De ce păstrase bilețelul acela?

-Nu vreau să merg acasă, hai să ne întoarcem la hotel. Prefer să mă odihnesc până începe petrecerea, presimt că voi avea nevoie de toată energia ca să rezist. L-ai văzut pe Paul astăzi, mai avea puțin și mă împușca.

-Cum vrei. Credeam că îți face plăcere să ne plimbăm împreună.

-Chiar nu. Vreau să spun, nu te supăra, nu știu ce-i cu mine, orașul ăsta mă irită.

Petrecerea începuse deja când cei doi și-au făcut apariția, Nichi stârnind un torent de reacții cu rochia neagră ce-i copia fidel formele, atrăgând privirile tuturor.

-Ești frumoasă, i-a șoptit Cătălin, întinzându-i un pahar cu șampanie.

Ea a roșit și a dat băutura pe gât, apoi a golit și paharul lui, privindu-l intens:

-Vreau să mă îmbăt.

Seara curgea neașteptat de lin, evocându-se  amintiri amuzante, fără ca cineva să mai aducă în discuție dispariția Rebecăi, de teama unui efect demoralizant asupra bunei dispoziții.

-Eu vreau să știu cine i-a aruncat directoarei găleata cu vopsea roșie pe parbriz!

-Cum cine? Marcu. Toată lumea știe că s-a răzbunat pentru nota primită la testul de la  matematică.

-Ce? N-am fost eu, vă jur că n-am fost eu. se apără Marcu. De unde naiba aveam eu o găleată cu vopsea roșie? Abia îmi ajungeau banii pentru țigări.

-Atunci dacă n-ai fost tu, cine e vinovatul ? curiozitatea tuturor se accentuează.

-Maria! Taică-su avea magazin de materiale de construcții.

-De ce eu? răspunse Maria.

-Pot să spun? ceru voie o femeie mărunțică cu părul ca o văpaie.

-Hai, spune, că ne-ai făcut curioși.

-Directoarea a prins-o cu Călin în toaletă. Ea era în genunchi, iar el în picioare, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

-Ce dracu, Ilinca, tot tâmpită ai rămas! se supără Maria. Oricum, nu eu am fost. Nu aveți nicio dovadă.

-Aveai motivele și mijloacele, decretă Paul, de la înălțimea lui de polițist. Oricum fapta s-a prescris, așa că nu e nicio rușine să recunoști.

-Recunosc dacă recunoști și tu că te-ai culcat cu profa de chimie ca să nu te lase corigent.

-Cu monstrul ăla de femeie? Niciodată, mai bine repetam clasa, se apără Paul.

-Eu altceva am auzit, chicoti Maria.

-Mâna sus cine a fost atins în chiloți de proful de sport! se trezi vorbind un tip cu cămașă cadrilată și pantaloni mulați.

Nimeni nu-i răspunse, informația asta suna aiurea, omul era profesor și în prezent și cine știe unde ar fi putut duce discuția asta născută din amintiri rânduite de-a valma în capetele unor foști absolvenți amețiți de alcool.

-Am o idee! îi readuse Paul cu picioarele în prezent.

-Liniște, oameni buni, omul ăsta are prima idee din viața lui, să nu i-o ucidem. I-a trebuit atât de mult timp ca să se nască, glumi Marcu.

-Ești un idiot, primarule. Deci, propun să jucăm adevăr sau provocare.

-Da ce, suntem la grădiniță? protestă cineva. Hai să bem și să dansăm, e mai ușor.

Se votează și majoritatea dictează că va accepta propunerea lui Paul.

-Pot să pun din nou întrebarea dacă proful de sport a atins pe cineva în zonele intime ?

-Auzi, tu ai fost coleg cu noi ? îl întrebă Nichi.

-Îl cheamă Toni, îi soptește o femeie durdulie. Stătea în a doua bancă de la fereastră și desena mereu fluturi.

-Nu-mi spune că nu ți-l amintești pe Omidă, interveni Marcu.

Se râde în hohote, în timp ce individul poreclit cândva Omidă își stoarce palmele ude de transpirație și respiră atât de greu de parcă ar fi uitat cum se face. Își atinge cu vârful degetelor încheietura mâinii stângi, unde are tatuat un Papilio Ullyses cu aripile colorate în verde și galben; e fluturele lui preferat și îl liniștește să-l știe acolo, imprimat pe piele pentru totdeauna.

-A fost doar o glumă! e răspunsul final cu care bărbatul fluture speră să facă dat uitării subiectul cu preferințele sexuale ale profesorului de sport.

-Pe dracu! Minți ca un porc.

-Cum ai mințit și tu cu profa de chimie?

-Voi chiar nu pricepeți că nu am avut nimic cu femeia aia? Mai bine l-aș fi lăsat pe profu de sport să-mi cotrobăie prin chiloți decât să mă culc cu urâțenia aia fără țâțe, se apără Paul.

-Parcă sunteți la grădiniță! îi certă Marcu. Nu înțeleg de ce nu ne putem amuza și noi de porcăriile pe care le-ați făcut voi în liceu, zău așa.

-Nu, lucrurile nu pot rămâne astfel. Propun să mergem la detectorul de minciuni.

-Sigur, de ce nu m-am gândit la asta? replică Marcu, amuzant. Cum sugerezi să facem? Mergem la poliție și îi rugăm să ne dea acces la jucăriile lor pentru că, nu-i așa, șeful lor ține morțiș să ne convingă că nu a fost un bou în liceu ?

-Am un poligraf acasă, spuse Paul. E vechi, dar funcționează perfect.

-Faptul că ai acasă un detector de minciuni mă îngrijorează și mă amuză în același timp, interveni și Nichi.

-Cine vrea să meargă la poligraf? își rotește Paul ochii, câutând persoanele care să-i susțină propunerea. O să fie distractiv, fraților. Aflăm și noi dacă Maria e o mincinoasă, dacă proful de sport era un pedofil, dacă Nichi era îndrăgostită de Cătălin, dacă Rebeca e moartă. Chestii din astea.

Cum alcoolul și curiozitatea fac echipă bună, au votat cu toții să lase adevărul să fie smuls cu forța de o mașinărie perversă ce nu putea fi păcălită și au pornit spre casa lui Paul, abandonând petrecerea care murise deja.

-E pe bază de voluntariat sau nimeni nu scapă? chicoti o blondă urâțică ce tocmai terminase o sticlă de șampanie cu care se întovărășise tot drumul.

-Toți, până la unul! îi informă Paul, cu glas de profesor sever care vrea să descopere cine i-a lipit gumă de mestecat pe scaun.

-Atunci să ne testăm în ordine alfabetică, vorbi și bărbatul poreclit Omidă.

-Îți convine să spui asta pentru că ești la litera Z, îl contră Maria. Știți ce? Mie nu mi-e frică să recunosc adevărul și, cum am fost prima la catalog, vreau să fiu prima și acum.

-Ai răbdare, femeie, lasă-mă să-mi fac treaba mai întâi. Aparatul trebuie calibrat, apoi îți voi adresa câteva întrebări de control, nu începem direct cu ,,ai aruncat vopsea roșie pe mașina directoarei?,,.

Se lăsă o liniște complice, în timp ce Maria era așezată pe un scaun în mijlocul camerei, conectată la mașinăria bizară care bâzâia pe un birou metalic în spatele căruia se afla Paul. Ochii tuturor o privesc curioși și temători la gândul că vor trebui să se confrunte cu ciudățenia mâncătoare de minciuni.

Momentul testelor se încheiase, iar Maria aștepta încordată să îi fie adresată întrebarea.

-Da, eu am aruncat vopseaua roșie!

-Răspunde cu da sau nu, o corectă Paul cu seriozitate, ca și cum nici nu i-ar fi păsat de recunoașterea ei fără nicio rezervă.

-Eram sigură! se auzi o voce neidentificată.

-Acum pot să mă ridic? îl întrebă Maria, ușurată de povara unei minciuni purtate atâția ani.

-Am și eu o întrebare pentru ea, se auzi altcineva.

-Eu cred că ar trebui să stabilim niște reguli, propuse Nichi. Ca să facem acest joc și mai palpitant.

-Ce reguli?

-Fiecare scrie o întrebare pe un bilețel, iar cel testat are dreptul să extragă un singur bilet.

Ideea păru să fie pe placul tuturor, mai cu seamă că nimeni nu-și dorea să zăbovească pe scaunul adevărului mai mult de o întrebare.

-Dar pe Paul cine-l testează? Niciunul dintre noi nu știe să manevreze drăcia asta, interveni Cătălin.

-Mă ofer eu să-l testez, îl liniști Nichi. Am văzut la tata cum se face, doar sunt fată de polițist.

-Atunci să-l ascultăm pe Paul, din câte îmi amintesc urma după Maria la catalog.

Evident că pe toate bilețelele fusese scrisă aceeași întrebare, nevoia de a scoate la lumină adevărul fierbând în ei, acum că descoperiseră cheia ce deschidea tainele bine ascunse în adâncurile minții.

Nichi îi adresă întrebarea, urmărind acele poligrafului care desenau linii pe hârtia punctată.

-Dacă păcălește detectorul? interveni Marcu, mai înainte ca Paul să aibă șansa să răspundă. E aparatul lui, de unde știm că nu are vreo tehnică de manipulare care să influențeze rezultatul?

-Te uiți la prea multe filme, domn primare, izbucni Paul în râs. Fii pe pace, nu sunt atât de pregătit, încât să mint și să trec testul. Nichi, te rog, repetă întrebarea.

-Te-ai culcat cu profa de chimie ca să nu te lase corigent?

Răspunse senin Paul.

Nichi se schimbă la față. Bărbatul spusese adevărul, provocând o dezamăgire generalizată. Nu era ca și cum Paul ar fi fost un tip antrenat să păcălească poligraful fără să clipească, la naiba, abia dacă reușise să treacă clasa. Îl bănuiseră pe nedrept, asta părea să fie concluzia finală.

Venise rândul lui Cătălin și din nou acea stânjeneală ciudată plutea în aer, învăluind atmosfera într-un aer de tensiune accentuată de nerăbdarea pe care Paul o afișa fără menajamente. Oare va trage acea întrebare? Putea fi singura șansă de a afla adevărul. Cătălin simțea un fel de ușurare și nici măcar nu deschise bilețelul pentru a vedea întrebarea. O știa.

-Ai omorât-o pe Rebeca? tună glasul lui Paul.

Ochii li se întâlniră într-o încăierare de săgeți, inimile încetară să mai bată pentru o clipă, Paul își încleștă pumnii, privind încremenit acele poligrafului, cu o nerăbdare care ar fi părut comică dacă fața nu i-ar fi fost măcinată de o durere sinceră.

-Răspunde dracu!

-Nu, nu am omorât-o pe Rebeca.

-Răspunde cu da sau nu, urlă Paul, nemaiputându-se stăpâni.

Din nou tăcere. După douăzeci de ani de așteptare inutilă, primiseră un răspuns pe care nimeni nu și-l închipuise măcar. În definitiv, ce speraseră? Dar, fie că mintea lui Paul refuza să accepte evidența, fie că șocul provocat de răspunsul lui Cătălin fusese prea mare, cert este că  aveau nevoie de un timp care să curețe mizeria gândurilor cu care se hrăniseră atâta vreme.

-Te mai întreb o dată, izbucni Paul. Ai ucis-o pe Rebeca în seara balului?

-Minți, ticălosule, minți! Și trânti aparatul care se fărâmă în zeci de bucăți, în sincron cu inima lui împrăștiată în fâșii dureroase ce-i loveau pieptul.

Jocul se terminase. Cătălin își privea fostii colegi cu detașare și dezgust. Cercetă  bilețelele pentru a-și confirma sieși că toți îi adresaseră aceeași întrebare, toți cu excepția lui Nichi. Ea nu dorise să știe.

Ieși din casa lui Paul fără niciun alt cuvânt, simțind că era momentul cel mai potrivit să-i trimită la dracu. Prevăzuse această întorsătură a lucrurilor și se simțea pregătit pentru ea. Era scârbit,  dar și ușurat. Nu am omorât-o pe Rebeca, își spuse, primind cu bucurie căldura plăcută care-i provoca o stare de bine, silindu-l să admită că acea confesiune se transformase într-un sentiment de duioasă împăcare cu viața de care fugise până atunci.

Zări cu coada ochiului umbra lui Nichi, urmându-l tăcută și complice.

De ce Nichi nu pusese întrebarea ?