,,Mormântul lui e în fundul cimitirului, lângă gard”. Așa a fost lăsat de Dumnezeu, astea sunt rânduielile lumii și cine suntem noi să le judecăm : unii au copii cu nemiluita, alții se prăpădesc sterpi și nemângâiați de vreun plânset de prunc.

Saveta îi făcuse pe toți la beție, unii trăiseră mai mult, alții mai puțin, dar fiecare copil în parte contribuise, cu alocația lui la traiul mizer al unei mame subjugate de alcool.

- E buni și copiii la ceva pe lumea asta, că banii ăia, mulți sau puțini pe care ți-i dă statul, tot îți udă gura uscată și îți potolesc setea. Că de muncit n-o să mă apuc tocmai acum, când am de îngrijit un bărbat tuberculos cu picioarele în groapă.

Și Saveta tușea mult și gros, apăsat și contagios de-ți venea s-o iei la goană dacă îți ieșea în cale și erai nevoit să-i asculți lamentările. Lumea-n sat nici nu mai știa când e gravidă, la cum atârnau pieile pe ea de slabă, de ziceai că și-a luat un înveliș cu trei numere mai mare ca să-i acopere oasele fragile și rahitice. Carne n-avea deloc, doar o gură mare, știrbă și mereu însetată de băutură, cinci fire de păr albit prea devreme și un ficat cirotic care-i adăuga o gălbejeală cadaverică la imaginea dezolantă de femeie ce nu-și justifică rostul în viață.

Se încurcase cu un bărbat pe măsură și, cumva, se legase o armonie sinistră între bolile și viciile lor, încât viața nu avusese alte alternative decât să-i unească la bine și la rău, dar binele încă nu apăruse, iar în rău se scăldau zi de zi.

Primul lor copil fusese un băiat care se încăpățânase să trăiască, răsturnând orice logică a existenței, supraviețuind unei vieți intrauterine în care se scăldase în alcool, se luptase cu tuberculoza și se hrănise cu resturile de viață pe care le putuse aduna dintr-un trup de mamă nepregătit să procreeze.

Îl crescuse mai mult Dumnezeu cu milă cerească și vecinii care îi dădeau de pomană lucruri ce le prisoseau, de-ți rupea sufletul fărâme când îl vedeai slab ca maică-sa și tuberculos ca taică-su, mereu trist, flâmând și zgribulit.

Prinzând curaj, cei doi părinți au mai adus pe lume alți copii condamnați la nefericire și foamete, pentru că băutura nu cade din cer, bate-o vina, iar alocația plozilor reușea, cât de cât, să le mai stingă setea de alcool. Costică, tatăl, mai muncea cu ziua prin sat, dar tuberculoza care-i colonizase plămânii avea să-l trimită pe patul de moarte cât de curând. Alex, primul născut, terminase clasa întâi când o rudă inimoasă s-a gândit să-i facă un pustiu de bine și să-i schimbe destinul.

- Saveto, băiatul ăsta e sămânță rea și, dacă nu se găsește o mână de bărbat care să-l strunească, înfundă pușcăria, ascultă la mine.

- Și eu ce să-i fac, dacă atât îl duce capul ? N-am eu destule griji ?

- Ți-l iau eu că doar suntem rude și ți-l aduc pe calea cea bună, în plus îți dau și un ban în plus ca să te îngrijești de sănătate.

- Adică vrei să-l cumperi ? asta-mi zici?

- Nu, Doamne Sfinte, că doar nu-i animal, mă gândeam să-l duc la noi la stână să se învețe cu munca și cu disciplina. Acolo e singur, nu-i fac capul mare toți borfașii din sat. Are masă, are casă, un ban frumușel, ce zici ?

Mama lui Alex nu a stat pe gânduri, mai cu seamă că scăpa de o gură în plus de hrănit, iar ideea de a primi și bani de pe urma băiatului era mai mult decât ispititoare.

- Și cu școala ce face ?

- Școală îi trebuie lui, că doar nu-l faci doctor ! Abia dacă știe să se iscalească, tot ce a învățat până acum a fost să se bată și să fure.

Alex avea puțin peste 20 de kilograme când s-a mutat la stână, iar mâinile lui micuțe abia dacă aveau puterea să ridice un miel proaspăt născut, darămite să strunească sutele de oi pe care le primise în grijă. Bătăile, frigul și singurătatea aveau să-l învețe curând ce înseamnă responsabilitatea și munca la stână.

De foame nu s-a plâns niciodată că era deprins cu flămânzirea încă de când locuia cu părinții, dar măcar ai lui nu-l bătuseră niciodată, ori acum avea de înfruntat ghioage pe spinare care-ți înmuiau oasele și-ți rupeau carnea în două. Stăpânul stânii era un om rău, îi știau de frică și fiarele pădurii care nu se încumetau să-i atace oile. Niciun cioban nu rezistase mai mult de două luni, după care își lua lumea în cap, mulțumindu-se că a scăpat cu viață. Iar peste toate astea mai era și zgârcit, hrănindu-și argații doar cu brânză și obligându-i să doarmă sub cerul liber ori în cuști improvizate indiferent de anotimp.

Alex rezistase cât rezistase, până venise iarna și găsise cuibărit într-o bucătărie fără foc sau ușă la intrare. Dar mai mult ca toate îi lipsea familia, frații de care îi era un dor care îl apăsa ca o gheară în piept, taică-su pe care îl știa bolnav, ba chiar și școala.

Tânjea după o vorbă de om spusă altfel decât sub formă de înjurătură și ar fi dat orice pentru un blid de mâncare caldă și un pat moale. Așa că și-a luat inima în dinți și a plecat acasă, gândind că maică-sa n-o să-i mai dea drumul înapoi când îi va povesti toate câte le trăise.

- Bagă-ți mințile în cap, băiete și întoarce-te de unde ai venit până nu află ăștia că ai plecat. Eu cu ce-l mai îngrijesc pe taică-tu dacă nu mai am bani? Nu-l vezi că nici nu mai face umbră, bietul de el, lua-l-ar Dumnezeu mai repede ca să ne scape de chin și cheltuieli!

- Dar, mamă, mă bat și mă obligă să dorm pe jos ca animalele, în frig și umezeală de mi-a intrat în toate oasele. Tușesc de-mi sar plămânii din piept și nu mă duc la spital, o să mor ca un câine pe marginea șanțului.

- Te plângi ca o muiere, Alex, zău așa! Mă vezi pe mine să vă vait atâta ? de acum tu ești bărbatul casei și ai obligații așa că întoarce-te înapoi până nu o chem chiar eu pe Vasilica.

Dar Vasilica și bărbatu-său fuseseră deja alertați de niște săteni că oile umblă bezmetice prin luncă, abandonate și lăsate pradă lupilor. Vă imaginați ce ploaie de pumni s-a abătut peste trupul lui Alex, chiar în bătătura maică-sii, amenințată și ea cu bătaia dacă ar fi dispărut vreo oaie.

Baiatul s-a reîntors la amarul de viață pe care încercase să o lase în urmă, dar fără izbândă, mai deznădăjduit și mai înfricoșat ca niciodată. Trei ani s-au scurs cu greu, cu chin și multe lacrimi, până ce nu i-a mai rămas niciuna, atât de plâns, bietul de el, încât ochii i-au secat, ascunzându-se ca într-o scorbură, undeva, în adâncurile capului.

Nimeni nu își amintește să îl fi văzut vreodată vesel, nimeni...chipul lui se asprea odată cu anii pe care îi aduna la stână, iar , iar mâinile căpătau puteri nebănuite cu care ar fi putut zdrobi chiar și o stâncă. Încercări de evadare a avut nenumărate, dar destinul lui părea să-i fi pregătit o viață cu adevărat chinuitoare, lipsită de orice bucurie sau liniște. Credea, prostește, că cineva o să-l vadă și o să-l salveze : un vecin, vreun profesor, primarul, poliția, oricine, dar pentru restul lumii Alex era mai invizibil ca aerul și mai indiferent ca o adiere de vânt pe o altă planetă. Oamenii nu-și mai aminteau nici cum îl cheamă, îi uitaseră originea și chipul.

Într-o zi ploioasă de noiembrie s-a prăpădit și taică-su, neplâns și nejelit de nimeni în afară de Alex : bietul copil, în mintea lui slabă se sădise ideea că fără un tată pe lume era un om pierdut. De parcă el nu se pierduse demult în zbuciumul vieții, odată cu plecarea la stână. Și cum morții nu-i plac numerele fără soț, s-a gândit să o ia și pe Saveta, ca să-și îngrijească bărbatul pe lumea ailaltă, dacă tot nu era în stare să fie mamă pe lumea asta.

Trei copii rămași orfani, străini unii de ceilalți, trăind vieți paralele și nădăjduind că binele va poposi și la casa lor, măcar preț de câteva clipe. Frații lui Alex și-au luat zborul în altă țară, închizând pentru totdeauna ușa întredeschisă ce-i ținuse legați cât trăiseră părinții, iar eroul nostru se pregătea și el de un drum aducător de liniște și pace.

L-au găsit atârnând într-un ștreang, cu privirea în jos și mâinile atârnând a resemnare mută. La cât era de obișnuit cu durerea, probabil nu s-a împotrivit cătuși de puțin morții, de-acum încolo să-l bată și să-l umilească cât vor pofti că nu-i mai păsa. Încercase să moară cu gândul la o amintire frumoasă, dar nu avea niciuna...o ușoară spaimă îi săgetase inima care pulsa ultimele clipe de viață – dacă și dincolo o fi la fel ?