Un ger cumplit încătușase lumea în case, lăsând orașul pustiu și trist ca după o molimă. Mocirla care înecase săptămâni întregi străzile încremenise și ea, în forme ciudate, ca niște limbi mute de pământ.

Singurul entuziasmat de vremea de afară era Toto, câinele familiei, obișnuit să-și împrăștie nevoile pe o distanță de trei străzi în jurul casei, în timp ce adulmeca temeinic și curios isprăvile pline de informații ale celorlalți căței, mai matinali decât el.

Mara obișnuia să îl scoată pe Toto în fiecare dimineață la ora 7 fix, dar nu pentru că era o fire ordonată sau punctuală, ci pentru că lătratul și agitația căinelui îi alungau orice rămășiță de somn.

În dimineața în care ne aflăm, ceasul se pregătea să arate ora de plecare, iar Toto îi pregătise deja artileria de trezire. Cu limba atârnând într-o parte, a apucat mânerul ușii și s-a repezit să țopăie pe gâlma caldă ce se ridica de sub plapumă.

-Încetează, Toto, a strigat Mara, mă strivești.

Câinele s-a întors pe picioarele din spate, a apucat-o de o mânecă, ridicând-o și zbătându-se ca un pește pe uscat. Peste câteva minute erau la ușă, avântându-se amândoi în gerul neprietenos al dimineții.

Un timp, în jurul lor domni liniștea, spre bucuria Marei care părea că încă visează cu ochii deschiși, dar clipa de tăcere se spulberă îndată, strada cutremurându-se de lătratul supărător al câinelui.

În casa de vizavi se muta, în sfârșit, cineva, lucru curios și greu de înțeles. În definitiv, acolo murise un om, în condiții nu tocmai prietenoase, iar fantoma lui putea încă să dăinuie prin încăperi.

Dar Toto nu-și făcea astfel de gânduri, așa că s-a năpustit peste noii vecini, încă necunoscuți, ca să-și mărturisească prietenia. Spre norocul lui, oamenii i-au câștigat numaidecât bunăvoința, întâmpinându-l cu mângâieri și vorbe frumoase.

-Bună dimineața, eu sunt Mara, iar el e Toto. Îmi cer scuze că a sărit pe voi, dar e foarte prietenos.

De nicăieri au apărut două gemene, privind curioase la făptura cu patru picioare și  înfățișare bizară.

-Ce rasă e câinele ăsta? A întrebat una dintre ele.

-Labradoodle, a răspuns Mara.

-N-am mai auzit de ea, s-a mirat cealaltă geamănă, pare uriaș.

-Numai blana e de el, în rest e piele și oase.

Din spatele unor cutii voluminoase s-a arătat un bărbat cu fața slabă, ca de altfel întreaga lui făptură, purtând caraghios o pereche de sprâncene ce atârnau ca două cozi de veveriță, umbrindu-i albastrul ochilor ascunși în orbite și o mustață ce cobora până sub bărbie, ca în filmele interbelice.

-Bună Mara, noi suntem familia Dragomir, i-a spus pe un ton vesel și prietenos. Presimt că tu și fetele veți deveni cele mai bune prietene. Apropo, v-ați prezentat?

Sara și Tina i-au întins mâna Marei, ca să-i facă pe plac bărbatului, însă păreau nemulțumite de prietenia forțată pe care tatăl lor o prevestise.

În vremea asta, Toto își epuizase toate etapele ritualului său matinal, devenind din nou gălăgios și nemulțumit de această schimbare de program, pe care chiar el o provocase.

-Trebuie să plec, s-a scuzat Mara. Mi-a părut bine și sper să ne revedem curând.

Sara și Tina i-au întors spatele, intrând în noua lor casă fără niciun entuziasm, plictisite de mutările dese la care le obliga serviciul tatălui, fără ca măcar să fie avertizate din timp. Într-o dimineață, Ana, mama lor, le anunțase pe un ton îngrijorat și caraghios :

-Luna viitoare ne mutăm. Tatăl vostru a găsit un loc de muncă mai bine plătit și vom locui în casa unchiului Fritz.

Câteva săptămâni mai tărziu, gemenele lăsau în urmă prieteni, colegi, locuri de care abia începuseră să se atașeze, pentru a se îndrepta spre o destinație pe care deja o urau. Drumul li se păruse lung și istovitor, priveliștea cu păduri uriașe și neatinse de nicio urmă de civilizație, plictisitoare și anostă, casele din micul cartier în care aveau să locuiască, de prost gust și sărăcăcioase.

Și, peste toate aceste nemulțumiri, aterizaseră  Mara și câinele ei nesuferit, oferindu-le o prietenie de care nu aveau nevoie. Iată de ce Sara și Tina o întâmpinaseră cu răceală, neavând nevoie de compania ei.

-Cunosc privirea asta, le amenințase tatăl, obișnuit cu firea introvertită și răzbunătoare a gemenelor. Vă avertizez că sunt cu ochii pe voi, nu mai vreau probleme. Mara pare o fată de treabă, așa că vreau să lăsați de-o parte răutățile voastre și să vă împrieteniți.

-Dar, tată, nu ne poți obliga să fim prietene cu cine îți place ție, nu e corect.

-Se pare că ați uitat cât de ușor ați scăpat pentru ce i-ați făcut Ioanei. Trebuie să vă reamintesc că și comportamentul vostru este unul dintre motivele pentru care a trebuit să plecăm din oraș ?

-Nu e vina noastră că a căzut de pe bicicletă.

-A fost norocul vostru că șoferul mașinii a reușit să o ocolească la timp, le-a reamintit tatăl, deja iritat că trebuia să aducă în discuție această întâmplare de care întreaga familie încercase să uite.

-Era o bleagă, a meritat să cadă.

-Sara, se pare că vorbele avocatului nu te-au speriat suficient, dar poate te sperie faptul că în curând vei avea vârsta legală pentru a răspunde pentru faptele tale. Atunci să te văd cât vei fi de vitează.

Gemenele s-au conformat dorinței tatălui și, forțate de împrejurări, s-au împrietenit cu Mara, ajungând chiar să se viziteze destul de des și să-și petreacă timpul împreună la școala unde învățau toate trei.

-E atât de liniște și de frumos în familia ta, părinții noștri se ceartă mereu, a mărturisit Sara, într-o zi.

-Știu, sunt o norocoasă. Ai mei se iubesc ca în prima zi.

Într-adevăr, nu aveai cum să. Nu observi contrastul puternic dintre cele două familii, dar cine suntem noi să ne vârâm nasul în treburile lor? Un lucru era clar – Mara și gemenele păreau cele mai bune prietene.

-Mara, crezi că dacă am rămâne orfane, părinții tăi ne-ar adopta ?

-Ce întrebare mai e și asta?

-Spune, crezi că ne-ar adopta? Insista Tina.

-Nu știu dacă s-ar putea, prefer să nu mă gândesc la asemenea lucruri.

-Mereu strici cheful de distracție, s-a supărat Sara. Credeam că suntem prietene, dar văd că tu ai prefera să ajungem la orfelinat.

-Oprește-te, e o prostie ce spui.

Gemenelor le provoca o plăcere teribilă să o tachineze pe Mara și să îl chinuie pe Toto.

-Javra asta mă calcă pe nervi, mi-a umplut caietul de bale, se plângea Tina.

-Trebuie să-i dăm o lecție!

Mara era atât de legată de Toto, încât ar fi renunțat la toate prietenele din lume numai să-i fie bine cățelului, dar bietul animal nu avea glas să se plângă sau să pârască temperamentul malefic al gemenelor.

Într-o zi, Sara și Tina au rugat-o să meargă singure cu Toto la plimbarea de dimineață.

-Nu știu ce să zic, el este obișnuit numai cu mine.

-Adică nu ai încredere în noi ?

Marei îi era atât de somn, iar Toto devenise atât de nerăbdător, încât a acceptat propunerea. Tot ce își mai amintea din acea dimineață era zgomotul ciudat de roți și scâncetul de durele al  câinelui strivit sub o mașină apărută de nicăieri.

-A sărit după minge, nu l-am putut opri, explica Sara.

-Cum te-ai gândit să-i arunci mingea în stradă, s-a înfuriat Mara.

Cu inima făcută țăndări l-a ridicat pe Toto, deja mort și le-a privit cu ură pe gemene, convinsă fiind de lipsa lor de sinceritate. Se simțea atât de distrusă și de singură, încât și-ar fi dorit să moară alături de el. Stătea așa, îngenuncheată în mijlocul străzii, cu trupul lui Toto înțepenit pe asfaltul rece, gândindu-se la viața ce va urma după acest episod.

-Vă urăsc, le-a strigat printre lacrimi.

-Și noi, i-a șoptit Sara la ureche soră-sii.

Toto avusese parte de o înmormântare în toată regula, prilej pentru gemene să își facă apariția, pentru a reînnoda prietenia destrămată. Pe marginea unei gropi mici, ce avea să-l găzduiască pe câine în noua lui viață, Sara și Tina au rostit un discurs emoționant, care a înmuiat inimile tuturor. L-au plâns toate trei și l-au evocat în fiecare amintire ce le-a trecut prin minte, așezându-l, cu grijă, în sufletul încă rănit.

Trecuseră trei luni de la ziua marii despărțiri, iar lucrurile începeau să revină la un normal și o rutină din care Toto nu mai făcea parte. Era luni dimineața, iar Mara lipsea de la micul dejun.

-Ce-o fi cu ea? Mă gândesc serios să îi cumpărăm un alt câine, poate chiar să meargă la un psiholog.

Fata era de negăsit, iar patul nedesfăcut i-a alarmat pe părinți, care au început să o caute pe la toți cunoscuții. Prima oprire a fost la casa familiei Dragomir, însă gemenele nu o văzuseră de sâmbătă. Orele se scurgeau amenințător și niciun semn de la Mara. Unde să fie ? nu era stilul ei să dispară fără să anunțe. Au căutat-o și la mormântul lui Toto. Nici urmă de ea...

Trecuseră deja zece ore de așteptare, de telefoane disperate, poliția fusese alertată, însă era prea devreme pentru declanșarea unei anchete.

-Așa sunt adolescenții din ziua de azi, le pui lumea la picioare și nu primești în schimb decât șuturi și nepăsare. Unde mai pui că apar și primele relații sexuale, pentru că sunt la vârsta la care vor să exploreze. Ați fi mirați să auziți că fetele sunt mult mai rebele decât băieții. De exemplu, luna trecută...

-Domnule polițist, Mara noastră este un copil cuminte, nici măcar nu are un prieten. Vă asigur că niciuna dintre preocupările  pe care ni le-ați menționat nu se justifică.

-Toți părinții spun asta, toți, fără excepție.

Tatăl Marei, cuprins de o furie pe care cu greu reușea să o stâpânească, l-ar fi pocnit bucuros pe acest polițist moralist, îmbibat de transpirație lipicioasă și grețoasă, care bătea câmpii în loc să-și facă treaba.

-Până la urmă nu am înțeles – începeți sau nu căutările ?

-Zic să nu ne grăbim. Poate domnișorica se întoarce.

Dar Mara plecase pe un drum fără întoarcere, lăsând în urmă multe întrebări ce nu-și găseau, deocamdată, răspuns. Dispariția ei începea să miroase a tragedie, poate chiar a moarte, însă, în lipsa unor dovezi concrete, părinții aveau tot dreptul din lume să spere.

Tina și Sara încercau să le aline suferința, comportându-se ca niște adevărate fiice care-și așteptau sora cu nerăbdare.

Într-o noapte, Elena, mama Marei, o visase pe fată cum se plimba pe marginea unui lac, fredonând o melodie pe care obișnuia să o asculte seara, înainte de culcare, pe vremea când încă se mai juca cu păpuși.

Dar visul se sfârșise prost, cu Mara înecată în lac, strangulată de patru mâini care lătrau și o mușcau de gât. Pe mâinile criminale era tatuat chipul lui Toto, iar Mara striga ceva, de neînțeles din pricina durerii și a țipetelor de durere.

Elena s-a trezit împietrită, cu pijamaua udă și lipită de spinare:

-Mara e moartă!

La câteva străzi de casa lor, pe fundul unui lac în care lumea aruncase lucruri imposibil de debarasat în alte părți, scafandri au găsit trupul fetei. Trecuseră două luni de la dispariție, iar descoperirea căzuse ca un trasnet.

Mirosul acela de apă stătută și îngroșată, le intrase în nări tuturor celor prezenți la căutări.

-Credeam că o să mor atunci, pe loc, când au scos-o din lac acoperită de mătasea broaștei, își amintea tatăl Marei. Oamenii țipau, se agitau, dar eu nu-mi doream decât să șterg din minte acea imagine. Aș fi preferat să nu o găsim niciodată și să trăim cu speranța că e vie.

Poliția găsea tot felul de indicii, cum descoperi gunoaie ascunse sub preș și te întrebi cum de nu-ai văzut până atunci. Mara avea o ditamai gaură în frunte, arăta ca pozele dintr-un laborator de medicină legală. Au lovit-o cu un ciocan de șnițele, ca pe o bucată inertă de carne... fetița mea a murit în chinuri groaznice.

Arma crimei fusese aruncată într-un tufiș, semn că ucigașul era un nepriceput sau se grăbise să se facă nevăzut.

Cine ar fi putut să o omoare pe tânăra Mara și, mai ales, de ce ?

-Câteodată văd lucruri, le explica mama Marei anchetatorilor. Mi s-a întâmplat încă din copilărie. Mâinile care o strângeau de gât pe fetița mea erau micuțe, ca de copil și lătrau. Apoi a apărut și Toto, agitat și nervos ca niciodată.

S-a creionat un cerc al suspecților, fără ca vreun copil să fie  înclus acolo, în ciuda viselor Elenei. În definitiv, mulți părinți își pierd mințile când sunt nevoiți să își îngroape copiii, nu o judeca nimeni pentru lucrurile pe care le spunea.

Visele au continuat, capul lui Toto căpătase și un trup, începea să-i arate tot felul de semne pe care Elena încerca să le descifreze. Urla prelung și înfiorător, gonind nebun înspre casa de vizavi, a familiei Dragomir, a gemenelor. Coșmarul lua sfârșit ori de câte ori Toto reușea să le doboare pe Sara și Tina, mușcând din ele și transformându-le într-o masă inertă de carne și sânge. Era cumplit.

Elena se trezea mereu plângând :

-Gemenele au fost !

Auzea, parcă, șuieratul ucigaș al ciocanului de șnițele înfipt în fruntea Marei și totul părea atât de real și de aproape, încât ar fi putut opri acea scenă.

La început îi povestise și soțului aceste vise, până când bărbatul începuse să o privească cu milă, crezând, cu sinceritate, că femeia își pierduse rațiunea.

-Au fost cele mai bune prietene ale Marei, ne-au alinat suferința în tot acest timp, cum poți să spui asemenea lucruri îngrozitoare? Poliția va găsi criminalul, nu tu.

Elena l-a scrutat cu o privire acră și neîncrezătoare, înțelegând că va trebui să dezlege singură misterul morții Marei. A bătut la ușa familiei Dragomir, iar mama gemenelor i-a deschis, afișând o figură mirată. Deși fetele lor fuseseră cele mai bune prietene, femeile nu depășiseră niciodată pragul prieteniei, limitându-se doar la saluturi cordiale și schimburi de plăcinte de sărbători.

-Am nevoie de un bătător de șnițele, a început Elena conversația.

-Intră. Abia m-am trezit și mă pregăteam să-mi beau cafeaua.

În timp ce mama gemenelor trântea sertarele în căutarea bătătorului de șnițele, Elena asculta zgomotul casei și murmurul scăzut al unei conversații ce părea să vină din camera fetelor. Râdeau, se distrau, erau fericite, aceste mici criminale încă nedescoperite.

-Ciudat, nu-l găsesc nicăieri. Știu sigur că îl țineam în sertarul de jos, chiar dacă nu l-am folosit de când ne-am mutat. Iartă-mă, draga mea, sunt cam zăpăcită. Sara, vino te rog în bucătărie.

Fata a întrat plictisită după câteva minute și, dând cu ochii de Elena, s-a blocat :

-Doamnă Elena, ce căutați aici ?

-Sara, ce întrebare mai e și asta? Ajută-mă să găsesc bătătorul de șnițele, parcă a intrat în pământ.

-N-am chef să mănânc șnițele , mamă, gătește altceva.

-Îi trebuie Elenei, doar nu crezi că mă apuc de gătit la ora asta. Nici nu mi-am băut cafeaua.

Elena încerca să descopere ce ascundeau ochii Sarei, dar părea atât de impenetrabilă și stăpână pe ea, încât era imposibil să descifrezi vreo emoție. Fata și-a schimbat brusc tonul, devenind binevoitoare :

-Sigur, mamă, te ajut să îl cauți.

-Pentru numele lui Dumnezeu, unde naiba a dispărut ciocanul ăla blestemat ?

-E în regulă, o să merg la magazin să îmi cumpăr unul, nu vreau să vă mai deranjez. Spune-mi, tu de care folosești, de lemn sau metal ?

-Aveam unul de inox, bate mai bine și nu se lipește de carne. Cred că a fost al bunicii, atât de vechi era.

Răbdarea Elenei ajunsese la limită, trebuia să-și ducă la bun sfârșit planul. A scos o fotografie pe care o ținea ascunsă în buzunar și i-a arătat-o doamnei Dragomir :

-Semăna cu cel din poza asta ?

-Ba bine că nu, e chiar ciocănelul meu. Amuzant că ai asemenea fotografii!

-Este obiectul cu care a fost ucisă Mara, i-a răspuns Elena.

-Ciudat, nu știu ce să zic. Sunt singură că nu era singurul ciocan de șnițele din lume, dar nu dispera, poliția îl va găsi pe criminal.

Ce femeie idioată, și-a spus Elena. O rafală de vânt a izbit cu putere una dintre ușile dulapurilor prin care Sara căuta obiectul dispărut, lovind-o pe fată direct în frunte. A căzut secerată, cu pieptul vibrând convulsiv și aproape leșinată de sperietură și durere.

Oare la fel căzuse și Mara? Lovită în frunte, fără apărare, tocată apoi ca o bucată de carne  de către aceste două bestii de gemene. Doamna Dragomir își privea fiica și nu se decidea dacă să anunțe ambulanța sau să o ridice :

-Ești bine, Sara?

Tensiunea în jur creștea, liniștea malefică instalată brusc prevestea, parcă, o nenorocire. Sara începea să își revină, lovitura fusese una superficială, dar evita privirea Elenei.

-Știu tot! Ai face bine să recunoști în fața mamei tale, ca să o scutești de rușinea ce va urma.

-Auzi, Elena, ce vrei tu de fapt ? Ești ciudată, să știi, să vii în casa mea și să ne acuzi de lucruri care există doar în capul tău.

-Vreau ca blestematele astea două să plătească, atât și nimic mai mult.

-Despre ce vorbești?

-Sara și Tina au ucis-o pe Mara, de ce te faci că nu înțelegi? La fel cum l-au ucis și pe Toto.

Inima i se zbuciuma aproape dureros în piept, dar trebuia să le confrunte. Doar așa putea obține o mărturisire. Pentru o fracțiune de secundă, mintea i-a construit întreaga scenă a crimei, atât de reală, de parcă ar fi fost acolo, ca un spectator mut și neputincios:

-Sara și Tina i-au bătut în geam Marei și au chemat-o afară. Era întuneric, toată lumea dormea, dar ele aveau un plan bine pus la punct. Hai cu noi până la lac, i-au spus, e lună plină, o să ne distrăm.

-Mi-e frică să ies noaptea, le-a răspuns Mara, iar dacă află ai mei, voi fi pedepsită un an întreg.

-Avem o surpriză pentru tine, au ademenit-o mârșav. Cineva a abandonat mai mulți cățeluși lângă lac, poate îți place vreunul.

Când venea vorba despre câini, Mara era de neoprit, iar gândul că și-ar putea găsi un nou prieten a făcut-o să își învingă teama de întuneric. Au ajuns acolo în câteva minute, dar nici urmă de cățeluși.

-Unde sunt, nu văd nimic?

-Ești o proastă, i-a strigat Sara și a îmbrâncit-o. Tina i-a pus genunchii pe piept și a imobilizat-o.

-Nu meriți să ai o viață atât de frumoasă, nu e drept.

-Fetelor, ce se întâmplă? Ce joc mai e și ăsta? plângea Mara.

Prima lovitură de ciocan a izbit-o în dreptul ochiului stâng. Buf! Un scâncet surd, urmat de alte lovituri, apoi liniște, atât de liniște.

Mânuțele criminale au împins-o pe fundul lacului, după care și-au văzut de viață ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar au venit la mine în casă, ne-au plâns pe umăr și ne-au consolat.

-Iisuse, Elena, despre ce vorbești?

Doamna Dragomir încremenise, privindu-și vecina cu milă. Draga de ea, e nebună, are halucinații.

Dar Sara știa prea bine că tot ce povestise Elena era adevărat, femeia asta redase seara crimei cu atâta fidelitate,  încât îți făcea pielea de găină. La naiba, era o vrăjitoare!

Uitând de durere, fata a fugit în stradă și s-a aruncat în fața primei mașini care a trecut prin fața casei. Din fericire soarta avea alte planuri cu viața ei. Trebuia totuși pedepsită acea crimă oribilă...