Din cuprinsul articolului
În anul 1970 apar în lumea colecționarilor două file pergament ale unui codex de mici dimensiuni, scris cu litere negre, desprins parcă dintr-o lume necunoscută. Este cel mai vechi silabar din lume (foto 2), iar cele două file sunt astăzi bine păstrate în România de către cercetătorul și colecționarul Ioan Birta.
Conservat în mod uimitor de aerul arid al Egiptului, pielea de vițel al pergamentului dovedește nu doar o proveniență nobiliară a unei școli de scribi înstărită din lumea coptă, ci ascunde un secret pe care încercăm să-l descifrat după aproape un mileniu și jumătate de uitare.
O fi mult, o fi puțin – timpul e oricum nemilos, dar e bine când o mică parte din istoria noastră se întoarce acasă!
Ce este un silabar
Dacă ar fi o poveste, aș începe așa:
Silabarul, o etapă incipientă dintr-un proces de educație, este un sistem de scriere care reprezintă silabe nu sunete individuale ca un alfabet obișnuit. Spre deosebire de alfabet, un silabar este mai eficient pentru limbi cu structura simplă a silabelor, cum ar fi limbile antice. Ca sistem de scriere, un silabar este un set de semne / caractere în care fiecare simbol grafic reprezintă o combinație consoană + vocală + consoană sau o vocală de sine stătătoare.
Silabarul grupează sunete în unități silabice – multe limbi antice sau limbi indigene folosesc această metodă de educație. Deși limbile indo-europene au multe mii de silabe fiecare și prin acest lucru folosirea unui silabar ar putea fi nepractic, totuși el reprezintă un sistem mai ușor de învățare și nu doar în antichitate ori doar pentru o anumită zonă geografică.
Cel mai vechi silabar din lume
Cel mai vechi silabar din lume (foto 4) provine din Egiptul bizantin al anilor 420 – 598 e.n. așa cum a fost datat cu C14 fiind vorba de pergament din piele de vițel (material organic), ce a coincis și cu datarea paleografică desfășurată în paralel, fiind scris în limba sahidică coptă, adică limba vechiului Egipt ce păstrează aceeași gramatică, doar că folosește caracterele alfabetului grec combinat cu semne din alfabetul egiptean – acesta fiind motivul pentru care manuscrisele copte sunt destul de ușor de citit.
Totuși, combinațiile de litere ale silabarului nostru nu par a fi grecești. Ceea ce este recognoscibil copt este de exemplu, o cruciuliță alungită de la pagina 14 (foto 1), identică cu ultima literă de caractere demotice suplimentare (din scrierea demotică egipteană antică). Nu este clar dacă acolo se află „ipsilon” sau un semn demotic. Nu putem spune, de exemplu, că în ΔΟΥΔ și ΔΟΥΕ (foto 2) se află în ambele cazuri grecescul „ipsilon” Y – prin urmare, sensul silabei se poate schimba.
Silabarul de față, este specific unui manual școlar de redacție coptă, reprezentând un exercițiu al combinațiilor de litere redate în cuvinte, care încep cu literele G (Γ, γ = gama, valoarea numerică 3), D (Δ, δ = delta, valoarea numerică 4), E (E, ε = epsilon, valoarea numerică 5), H (H, η = eta, valoarea numerică 8) și O (O, o = omicron, valoarea numerică 70), extrase din dialectul grecesc arcado-cipriot care descinde din greaca miceniana a Epocii de bronz.
Un silabar produs în mânăstirile egiptene
Silabarul este produs în școlile monastice nu în lumea laică, în mânăstirile egiptene, ca instrument de învățare a scrisului, fiind dedicate exclusiv scribilor. Fiecare școală avea propriile ,,iluminări,, și asta se făcea prin scrierea ex-libris-urilor personale în colțurile paginilor, ca semn de clară identificare; în lumea coptă se personificau de obicei simboluri vegetale folosindu-se culorile verde, galben și roșu ce înconjurau un caracter / literă.
Manuscrisele copte folosesc în exclusivitate scrierea greacă veche în majuscule, iar această scriere este utilizată până în jurul secolului VII e.n. când invazia arabă în Egipt schimbă totul în asemenea măsură încă scribii educați în vechiul sistem uită nu doar scrierea ci și să fabrice celebrele lor cărți frumos legate cu sfoară și copertate cu lemn ori piele întărită cu carton.
Cum a fost descoperit silabarul
Circumstanțele descoperirii silabarului despre care vorbim, considerat singurul silabar existent din Regatul Mijlociu Egiptean, descoperire realizată de către cercetătorul P. Cotsen în condiții necunoscute, probabil prin intermediul bogatei piețe egiptene de antichități, ne relevă un mini-codex 110 X 90 mm ce conținea 52 de file manuscrise.
Cele două file pergament ajunse în arhiva Ioan Birta în România provin de la codex-ul original ce este astăzi expus la Universitatea Princeton, New Jersey din SUA, file ce au fost extrase și vândute separat (datorită valorii inestimabile a documentului) cu mult înainte de cumpărarea și arhivarea silabarului de către cunoscuta universitate americană.
Prin urmare, silabarul din SUA începe cu pagina 16, filele 14 și 15 fiind astăzi în România. Primele pagini, cele de dinaintea filei 14 nu sunt încă descoperite, la fel și coperta ce pare a fi fost din placaj, lemn.
Ce căutau dacii în Egipt
Paginile 14 și 15 la care am avut acces spre cercetare, sunt constituite din grupuri de două, trei sau patru litere rezultate din inserarea unei vocale sau ale unui diftong între două consoane, textul fiind dispus pe patru coloane. A doua consoană alternează în fiecare coloană până când toate consoanele sunt epuizate, dar combinațiile nu sunt forțate, toate având o logică lingvistică sau o semnificație.
Așa descoperim inserarea lexemului ΔаК/DAC -rândul 1, coloana trei, fila 15, verso (foto 3), care nu este deloc o întâmplare! De unde erau cunoscuți dacii în Egipt? Ce căutau dacii în Egipt, chiar dacă ΔаК este forma grecească consacrată prin scrierile antice sub care sunt identificați dacii?
Istoria dogmatică românească ne spune că dacii, cel puțin bărbații, au fost exterminați în totalitate în urma cuceririi lor de către Imperiul Roman (adevărat focar de civilizație, nu?) în urma celui de-al doilea război daco-roman din anul 105-106 e.n.
Oare așa să fi fost?
Vechile scrieri menționează însă după căderea regatului dac, existența clară a 15 cohorte/armate romane formate din daci, cunoscuți ca buni luptători, dar nu este exclus ca numărul lor să fi fost mult mai mare, prin urmare, logica ne demonstrează prezența unei mari și puternice populații autohtone în Dacia Romană, capabilă să alimenteze cu bărbați viabili, tineri și puternici, armata imperială pe parcursul a sute de ani, cohorte ce au ajuns documentate arheologic în Africa, Siria, Britania, Egipt (Cohors II Aurelia Dacorum și Cohors II Augusta Dacorum în Panonia – Ungaria, Ala I Ulpia Dacorum în Cappadocia, Cohors III Dacorum equitata în Macedonia, Vexillatio Dacorum Parthica lângă Tigru și Eufrat, Cohorum I Ulpia Dacorum în Siria, Cohors I Aelia DAcorum în Britania etc.).
Așa de cunoscute erau cohortele dacilor și atât de eficiente încât dacii și conducătorii lor sunt reprezentați cu mândrie pe Arcul de Triumf al lui Galeriu de la Salonic, ridicat în anul 250 e.n.
Și povestea continuă: în jurul anului 334 e.n. împăratul Constantin ordonă construirea unei fortărețe/castru la marginea Imperiului Roman, în peninsula Sinai (mai târziu, bizantini creștini atribuie această decizie împărătesei Elena, mama lui Constantin devenit ulterior ,,Cel Mare”, lucru imposibil de realizat după cutumele senatului roman, unde se știa foarte clar cine putea lua decizia ridicării unui castru ) loc în care, conform obiceiurilor militare romane, sunt trimiși 300 de soldați/constructori/meșteșugari/agricultori împreună cu familiile lor, pentru a fonda un nou castru.
O cetate dacicăîn Peninsula Sinai
Au fost trimiși însă 300 de daci cu familiile lor în această misiune, iar castrul prevăzut s-a transformat într-o cetate tipic dacică făcută cu celebrele „murus dacicus”, o construcție aparte de ziduri, tipic dacice. În interiorul cetății din Sinai, la fel după bunele obiceiuri antice, s-a ridicat și un altar posibil al Cavalerului Danubian ca ordin militar, altar ce a devenit cu timpul creștin și apoi cetatea a devenit mânăstire: Mânâstirea Rugului Aprins ce s-a transformat în Sf. Ecaterina.
Toate aceste modificări permanente de-a lungul istoriei mânăstirii de azi și a fortăreței de ieri, nu au schimbat însă originea fondatorilor, a căror amintire nu a fost uitată vreodată de slujitorii Rugului Aprins. În biblioteca Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, cel mai vechi monument ortodox creștin din lume, au fost păstrate numeroase manuscrise antice (multe dintre ele provenind după ultima distrugere a Bibliotecii din Alexandria, celebrele palimpsesturi – pergamente scrise, șterse și rescrise), această bibliotecă fiind considerată a doua în lume după cea a Vaticanului ca număr de documente. Colecția constă din mai mult de 4000 de volume/suluri și manuscrise în greacă, coptă, arabă, armeană, ebraică, siriacă, georgiană și alte limbi.
Un călăreț dac
La vremea secolului VI e.n. când este datat silabarul nostru, Sinaiul era o extensie a Palestinei și cetatea/mânăstirea avea legături de subordonare cu Marea Lavră din Ierusalim.
În această bibliotecă puțin cunoscută, există un document copt cu multe ilustrații. Uneori paginile scrise lipsesc ori sunt greu inteligibile chiar și pentru cunoscători, însă autorul a ținut să nu se piardă o imagine care l-a impresionat ori despre care i se vorbise: un cavaler călare pe un cal împodobit cu fastuoase ornamente (foto 5).
Nu era un călăreț obișnuit, însemna ceva pentru desenatorul egiptean care l-a pus sub arcadele palatului, deci a puterii. În Dacia era așezat tot sub o arcadă, dar de cele mai multe ori sub arcada de piatră a gurii unei peșteri. Și ca să nu existe vreo confuzie asupra originii călărețului, i-a desenat deslușit cușma tipică a dacilor, a nobililor pileati (foto 6).
Ei au fost fondatorii! Prin urmare, identificarea cuvântului ΔаК de pe fila silabarului din Egipt, păstrând sensul termenului dac ca locuitor al Daciei, se poate confirma.
Ce poveste ne spun filele acestui silabar
Cele două file pergament al celui mai vechi silabar din lume, păstrate în colecția pasionatului cercetător Ioan Birta, nu spun o poveste nouă celor care au înțeles bogăția inestimabilă a trecutului nostru, a faptelor moșilor și strămoșilor noștri. Spun că tăcerile sunt cele mai asurzitoare necunoașteri ori o complicitate a nepăsării.
Și dacă ar fi să închei povestea, aș spune că a uita nu este o înțelepciune.
Dezvăluirile despre cel mai vechi silabar din lume fac parte din filmul Niascharian-Valah, ultima parte a trilogiei Niascharian, a cărui premieră va fi în toamna acestui an.
