O vorbă veche și înțeleaptă spune că: „Dacă vrei să mănănci cârnați, nu e musai să bagi porcu în casă!”. Poate suna oricât de sexist, dar e valabil pentru ambele tabere.

Liliana se trezește odată cu crăpatul zorilor. Urmează crăpatul ochilor, stângul mai stângaci – din pricină de bărbat beat de cu seară înainte. Nu sunt animale de hrănit. De locuri ca al lor fuge și sărăcia de scârbă. Sunt vreascuri de pus pe foc, un ibric de apă de adus la temperatura potrivită pentru un ceai de izmă în care Liliana pune fix un vârf de zahăr. Pe vremuri, când fântâna era mai bună, totul prindea un gust sălciu. Acum, de când cu cheresteaua, e amar. Amar și iar amar. E dimineață în Toplița, soarele se ridică din Carpați. De departe, de la marginea Ieșilor, Ion își trosnește coloana cu metodă. Există un loc, undeva între a noua și-a zecea vertebră, care cere mișcări musai de executat în următoarea ordine: față – spate, apoi stânga dreapta, apoi obligatoriu o mișcarea rapidă de răsucire în sens trigonometric.

Ion e zilier, ocazional practicant al artei prea-curviei din care se hrănește ca din cuminecătură și doar când mai prinde și doar când mai poate și doar când îi vine. Adică nu foarte des. Ion e credincios, voia să se facă popă, dar l-au refuzat pe motiv că e prea nervos și-are barba roșie. Educația lui Ion are fix grosimea unei dâre de lacrimă pe obrazul nevestei. Care mai mult doarme, a dus-o la un doctor și i-a zis că cică ar fi deprimată. Ce necaz să fie asta? I-a dat și niște pastile, acum nu mai umblă noaptea de năucă, nu mai are auzenii, nu mai urlă deodată că: „Eu mă omooooor!” și-alte parascovenii care i-au băgat lui Ion frica-n sân – creștin cât e el – da’ nici bună de muncă nu e. Își aprinde mahorca, mai cântă-un pic la măduva spinării și-apoi pornește spre ușă.

Egalitatea nu-i pentru cățele

Tot pe ușă, în Călărași, iese și Sorel. Sorel e polițai. Tânăr. Spilcuit, drept – de zici că l-au mușcat o mie de viespi în locuri lăturalnice. Are un zâmbet de ferăstrău care bagă spaima-n navetiști. Stă uniforma pe el ca pe gard. Arde! Arde furia-n el mocnit. Dintr-un cotlon al bucătăriei se ițește nevasta cu o tavă. Din prag Sorel se întoarce și soarbe una, două, trei guri de cafea. Atât. Doctorița i-a zis că dacă nu o lasă mai moale o să-i crape o venă în cap. Sau ceva. Are hipertensiune. Și treizeci de primăveri. Doamna Sorel ține capul plecat. Așa îi place lui, cuminte. N-a pleznit-o el des, dar a pleznit-o bine. Și-acum își știe locul. Femeia nu e egală bărbatului. Să tacă. Să facă. Să crească plozi.

Plodul care te ține sclav

E bine, azi e soare. O să iasă mulți fraieri pe străzi, trăiască radarul. Dar Margaretei nu-i pasă în timp ce-apasă pe pedala de la „Pejos” – glumă de agent de vânzări, pe deneu. E ea cea mai tare comerciantă sau ce? Or vindem pufuleți, or nu mai vindem. Acasă are-un țânc, dragostea ei din fragedă prostie. Pentru cine să mai trăiască acum după ce-a îngropat părinți, bărbat, vreo trei mătuși și, de milă, pe vecina de la parter? Pentru Nicolas Roberto junior! Că erau în Italia când s-a petrecut minunea. Nicolas Roberto junior e un băiat deosebit, mai face crize de epilepsie, din când în când, dar nu asta-i problema. O călărește pe maică-sa, deocamdată la figurat. „Margareto, vino aici! Margareto, ce-i lătura asta de mâncare? Margareto, nu te uiți ce cur mare ai făcut?”. Dar când calcă la metal rabla de furgonetă pe panta de la Săftica viața are sens, și îngână satisfăcută, doar pentru ea, plăcuța de la intrarea în Băicoi, suav, așa, ca pentru fi-su.

Sclavie acceptată genetic

Cele mai recente rapoarte ale Organizației Mondiale a muncii (ILO) arată că, în prezent, aproape 21 de milioane de oameni – bărbați, femei, copii, bătrâni – trăiesc în sclavie. Termenul și-a pierdut mult din valoare. Merită un: „Să nu uiți, Darie!”, în felul lui. Sclavie înseamnă, textual:  muncă forțată, fie prin amenințare fizică și/sau psihică,  să fii în proprietatea cuiva, ori controlat, prin forță or abuz fizic/ psihic, dezumanizarea persoanei și tratamentul ei ca și cum ar fi un bun, o comoditate care se vinde/ cumpără, sau contenționare fizică/ psihică prin limitarea libertății de mișcare.

În România, merită să te întrebi, câți oameni îndeplinesc, actualmente, condițiile termenului? Câte femei, câți bărbați, câte persoane sunt sclavi moderni ai contractului social numit formal „căsătorie”, în interiorul căreia prea des se petrece atât de mult abuz? Cu surlă și fanfară, protecția socială face paradă de algoritme, proceduri, norme, plânge a la crocodil că n-are bani, personal și finanțare în timp ce diverse sondaje arată că abuzul atinge una din două persoane. Diverși purtători de drapel, care mai roșu, care mai carmin, adună stadioane și aplaudă frenetic social-democrația. Social democrația cui? A Lilianei? A lui Ion? A lui Sorel? Sau poate social-democrația Margaretei, precupeața de pufuleți. Toți votanți. Sclavi moderni ai libertății de-ași supune viața unui alt jug, jugul promiscuității sociale, de la care noi, ceilalți, majoritatea, întoarcem fața-n silă, în rușine și în van. Pentru că și dincolo pute. Pentru că și dincolo îi vezi. Pentru că, de jur împrejur, România e populată de inechitate socială, inegalitate și fractura pe-un os patologic care a ajuns scheletul nației.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru