Lovinescu dadea scrierilor lui Caragiale un termen de expirare destul de categoric.
Argumenta ca, de cum inceta sa respire societatea pe care o parazitau, ar fi murit si ele de inanitie, in termeni estetici.
Noica, Eliade, Pandrea si-au exprimat, cu accente diferite, antipatia fata de zeflemeaua ridicata la rang existential, paradoxurile ieftine si vidul moral pe care le gaseau in „Momente si schite”.
Nu-mi vine decat sa-ntreb, rasturnand o vorba cu talc: cu detractori de asemenea calibru, cine mai are nevoie de prieteni? Cartea Ioanei Parvulescu, „In tara Miticilor.
De sapte ori Caragiale” (Editura Humanitas), este o sistola puternica in inima receptarii unui clasic, inima ce bate destul de rar in vreun sens marcant. Ioana Parvulescu il tradeaza pe Caragiale cel de manual, pe Caragiale cel din rama, pe Caragiale cel din fata Teatrului National.
Il tradeaza din dragoste pentru un Caragiale personal, intim, dar presimtit de cititorii lui empatici - cei care au chiulit de la ora de romana cand ar fi trebuit sa noteze, dupa dictare, ca opera lui I.L. Caragiale e chintesenta spiritului romanesc comic (de la „comic” la „balcanic” in sens peiorativ nemaifiind decat un pas).
Teza Ioanei Parvulescu este ca tara Miticilor, lumea din textele lui Caragiale, nu echivaleaza cu Romania contemporana lui. Tara Miticilor, ca si tara Piticilor a lui Swift, e o dublura fictiva: tara mofturilor, a gazetelor, a spectacolelor contemporane scriitorului. E o fictiune, nu o fotografie neprelucrata, iar ideea de exponential pentru spiritul neamului e un abtibild prost lipit.
Prin cartea Ioanei Parvulescu, mi-am explicat de ce nu te simti niciodata umilit citindu-l pe Caragiale, in ciuda celor invatate la scoala. Insa nu si de ce ma ciocnesc atat de des de Mitici. Sa fie doar o proiectie literara? Putem deveni intr-atat de livresti? Nu mai jurati pe Caragiale ca pe Biblie, e mesajul autoarei. In definitiv, fiecare cu Romania lui, cu Caragiale al lui, cu Miticii lui interiori.
Recomandările noastre
