Întotdeauna tindem să ne lăsăm amăgiţi de promisiunea unor gratuităţi, când aproape nimic nu poate fi gratis pe lume şi totul se plăteşte într-un fel sau altul.
Anticul Herodot spunea că „lucurile măreţe se fac de obicei cu riscuri foarte mari”. Şi are dreptate până şi azi, dacă te gândeşti că orice eventual împrumut bancar pentru o oarecare investiţie majoră va fi înapoiat încărcat de dobânzi şi eforturi, cunoscute doar de beneficiari.
Odată acaparată puterea de către regimul comunist, au fost demarate mecanismele politico-economice de aplatizare socială, compensate cu acordarea de pomeni la nivel de masă. „Manipularea interpersonală şi socială, ca tehnică de schimbare a comportamentului uman, bazată pe principii machiavelice, vizând obţinerea unor efecte favorabile prin orice fel de mijloace, procedee şi tehnici, este, de fapt, înşelarea „ţintei”, sacrificarea tendinţelor şi opiniilor acesteia, în favoarea realizării unor scopuri, intenţii şi planuri ascunse”, sintetizează azi, tranșant, Doina Bumbuţ în „Suportul psihologic în operaţii neconvenţionale”.
Militând pentru industrializarea accelerată (forţată) a ţării şi încurajarea tineretului sătesc să acopere nevoia uriaşă de mână de lucru, minim plătită, în fabricile, uzinele şi pe marile şantiere naţionale, statul comunist a avut nevoie de mari fonduri băneşti, pentru a investi în numeroasele obiective de aşa-zis interes naţional, apelând şi la împrumuturile „frăţeşti”, aparent dezinteresate. Însă, în acelaşi timp, a devenit imperioasă necesitatea cazării nenumăraţilor „oameni ai muncii” de la oraşe şi sate. Când căminele de nefamilişti şi aglomerarea la comun a spaţiilor locative (după sistemul sovietic) nu au mai făcut faţă, statul s-a văzut nevoit să ridice noi cartiere muncitoreşti, la periferia oraşelor, prin demolarea majorităţii celor vechi şi construirea de blocuri ieftine. Aşa a început, prin întreprinderi, frenezia obţinerii gratuite de repartiţii în apartamentele noilor blocuri. După un timp, prin acordarea de împrumuturi pe termen lung, statul ceauşist a creat cel mai mare număr de proprietari de locuinţe din întreaga Europă. Dar, în acelaşi timp, a venit şi vremea plăţii în forţă, greu suportată de români, a datoriilor uriaşe acumulate de statul comunist şi, de aici, i s-a şi grăbit pieirea la sfârşitul anului 1989.
După acest an, România, preluată de elementele eşaloanelor inferioare ale PCR, devenite social-democrate, a multiplicat numărul proprietarilor, prin facilitarea cumpărării la preţuri derizorii a fostelor lor apartamente de stat, în care deja locuiau. Între timp, încurajând consumismul şi asigurarea unui nivel de trai cât de cât acceptabil, statul social-democrat – revenit la putere prin promiterea de pomeni electorale – ori nu-şi va putea ţine promisiunile, ori va apela iar la împrumuturi externe, pe care, peste puţin timp, le va recupera prin diverse tertipuri tot pe spatele cetăţenilor români.
Recomandările noastre
