Istoria secreta
Căderea Constantinopolului. Călătoria corăbiilor pe uscat și maghiarul din Brașov, parte din strategia îndrăzneață care a schimbat soarta Sud-Estului Europei
Dacă înfrîngerea creștinilor la Preveza (28 septembrie 1538 ) avea să fie contrabalansată de victoria creștinilor la Lepanto (7 octombrie 1571), căderea Constantinopolului (29 mai 1453) a fost un adevărat cataclism pentru Creștinătate. Istoria Sud-Estului Europei avea să se schimbe pentru sute de ani.
Victoria musulmanilor s-a datorat, în mare parte, manevrelor îndrăznețe ale sultanului Mehmet. În ciuda diferenței uriașe de luptători- aproximativ 7 000 de de partea bizantinilor împotriva a 50 000 până la 80 000 de oameni în tabăra otomană, apărătorii greci și latini ai Constantinopolului ar fi putut rezista în spatele zidurilor până la sosirea unui ajutor din Vestul Europei.
Otomanii și-au târât navele peste uscat pentru a-i înconjura pe bizantini
Din păcate pentru creștini, sultanul Mehmet a găsit o soluție pentru a înconjura complet orașul. Știa că pentru a obține victoria trebuie să-și mute măcar o parte din forțele sale navale în Cornul de Aur. Și bizantinii erau conștienți de asta, dar se bizuiau pe lanțul uriaș care se întindea peste ape, peste strâmtoarea Bosfor, (vezi harta de mai sus) blocând accesul flotei turcești. Mehmet a găsit o soluție demnă de un despot oriental. A ordonat armatei sale să târască pur și simplu navele din Bosfor spre estul orașului peste limba de uscat. Nimeni dintre otomani nu avea curajul să se opună unui ordin al padișahului, oricât de imposibilă era sarcina. Au defrișat pădurea și apoi, folosindu-se de bușteni pentru a facilita alunecarea navelor, soldații otomani au îndeplinit ordinul. Manevra a fost esențială, dar nu și suficientă pentru căderea orașului. O altă armă teribilă i-a ajutat pe osmanlâi să străpungă zidurile considerate inexpugnabile ale Constantinopolului.
Ne puteți urmări și pe Google News
Tunurile au adus victoria musulmanilor
Cel puțin unul dintre cumplitele tunuri care au adus pieirea Constantinopolelui a fost opera unui creștin, un maghiar din Brașov pe nume Orban (Urban, conform altor surse). Acesta și-a oferit la început serviciile împăratului bizantin Constantin al XI. Bizantinii nu aveau, însă, suficienți bani pentru a satisface pretențiile armurierului. Duceau lipsă și de materialele necesare turnării unor tunuri de calitate. Drept urmare, Orban a părăsit Constantinopolul și s-a alăturat sultanului Mahomed al II-lea, care se pregătea să asedieze orașul. Orban a pretins că tunul său poate dărâma chiar și „zidurile Babilonului”. Turcii dispuneau de resurse imense, atât în ce privește materialele, cât și banii. Orban s-a întrecut pe sine însuși și a construit cel mai mare tun al timpurilor sale. Turnat la Adrianopol, tunul măsura peste 8 metri lungime. Ca să-l poată transporta la Constantinopole, turcii au fost nevoiți să folosească nu mai puțin de 60 de boi. Tunul lui Orban, numit „Basilic” era înspăimântător. Era capabil să arunce o ghiulea de piatră cu o greutate de 270 kg minge de piatră la o distanță de peste 1,6 km. Avea însă și dezavantaje greu de trecut cu vederea. Pentru a-l reîncărca era mevoie de mai bine de trei ore, iar ghiulele erau foarte puține. De altfel, unele surse susțin că tunul s-a prăbușit sub propriul său recul după nici șase săptămâni.
Apărarea orașului se prăbușește. Începe masacrul
Chiar și fără tunul lui Orban, sultanul Mehmet putea conta pe o putere teribilă în ceea ce privește artileria. Printre tunurile turnate de armurieri turci mai exista un aruncător uriaș de ghiulele din piatră. Cu ajutorul acestor tunuri, otomanii au reușit pe 29 mai 1453 să dărâme zidurile din suburbia Blachernae și să pătrundă în oraș. Chiar dacă asediatorii au fost respinși rapid, apărarea orașului era într-o situație critică. Tocmai atunci, șansa a surâs turcilor.
Căpitanul genovez Giovanni Giustiniani a fost rănit grav și a hotărât să se retragă în căutarea unui chirurg. Plecarea lui de pe ziduri și fuga lui cu o corabie spre insula Chios i-a demoralizat pe italienii care luptau pentru apărarea orașului. Mulți au fugit, ceilalți au pierit în luptă sau s-au sinucis aruncându-se de pe ziduri. Rămași singuri, bizantinii au continuat să lupte cu disperare pe străzile orașului. Împăratul a căzut în luptă, iar oștenii rămași au fugit spre propriile case să-și apere familiile. Nimic nu mai putea împiedica masacrul. Zeci de mii de creștini au fost uciși, înrobiți, violați sau jefuiți în zilele cumplite de după căderea orașului.
Recomandările noastre
