Doamana Doina Ișfănoni se uită oarecum mirată la mine. De ce sunt surprins? Îmi spune că în toată ţara mai sunt azi aproximativ 100 de oameni cu această nobilă îndeletnicire.

E drept că unele judeţe stau mai bine, precum Clujul sau Doljul. Dar media este de unul sau doi etnografi pe fiecare unitate administrativă.

 

Un profesionist

Am vrut să aprofundez subiectul în compania unui reputat specialist. Profesor universitar, cercetător etnolog, istoric de artă. Dar, mai presus de toate, un suflet deosebit. Pe care am onoarea să-l cunosc de mulți ani, de când străbat ulițe, ba ale Muzeului Satului, ba ale țării.

Ne-am întâlnit de astă dată pe asfaltul Bucureştiului şi am stat de vorbă la o masă, în mijlocul aglomeraţiei citadine. Recunosc că aş fi preferat un umbrar cu legende. Dar amândoi suntem prinşi, fiecare în domeniul său, cu tot felul de proiecte şi responsabilităţi.

 

Răni vechi. Și noi

Îi povestesc despre Claudia Balaş, etnograful din Olt. Am scris de ea cu câteva săptămâni în urmă. De 15 ani merge prin tot judeţul, cu trenul sau cu autobuzul, dar mai ales pe jos, între comunitățile rurale. Unica mașină a Muzeului Județean e împărțită între prea multe treburi.

Pe la mijlocul lunii trecute fusesem în Buzău, documentându-mă asupra unui brand local. Covrigii. Doream să aflu amănunte și de la Muzeul Județean. E o tradiție, nu-i așa? Mi s-a spus că nu are cine să-mi vorbească pe subiect. Nu mai au etnograf. „Nici Centrul de Valorificare a Culturii Tradiționale nu are etnograf”, îmi completează cercetătorul informațiile buzoiene.

Observ amărăciunea omului căruia nu-i spun nimic nou. Dimpotrivă, i-am răscolit răni vechi.

 

Povestea unei vieţi

Doamna Ișfănoni și-a început activitatea în 1973, bătând ţara în lung şi-n lat. Cu pasul. Ajunsese la o adevarată performanţă, dacă se poate spune aşa, de 22 de kilometri, în unele zile. Îşi aminteşte că a dormit odată într-o cabană forestieră, în zona Huţulilor. „Mă durea atât de tare măseaua! Cea mai cumplită durere”. Un muncitor de acolo ştia un leac secular. I-a pus un bob de răşină, bandajându-i locul sensibil. Parcă i-a luat suferinţa cu mâna.

Să culegi fructe din pomi, de-a lungul cărărilor. „Foamea pe care o simţeai te întorcea la una din primele activităţi ale omului, culesul din natură”. Cu rucsacul în spate. Din bagaje nu lipseau ceraceaful şi faţa de pernă.

Diurna era de 18 lei pe zi, iar pentru o noapte de cazare suma atribuită, cinci lei. Dacă ajungeai la uşa unor instituţii locale, atât plăteai, conform uzanţelor, pentru găzduirea de seara până dimineaţa. Mai era varianta să găseşti un sălaş de om bun care să-ţi ofere câteva ore de odihnă.

Cu 18 lei puteai să-ţi cumperi biscuiţi şi compot. La hotel, în oraş, nu aveai voie să dormi decât în prima şi în ultima noapte dintr-o delegaţie care se putea întinde chiar şi pe câteva săptămâni. În rest, în aria rurală îți îndeplineai îndatoririle. Tot acolo mâncai și dormeai.

 

 

Cifre seci

Când intrăm în sfera salarială, cea actuală, doar tristeţea e mare. Chenzina, în schimb, minusculă. În jurul sumei de 1.800 de lei. Motiv pentru care mulţi oameni au preferat să plece spre alte zări. „Credeţi că azi diurna unui etnograf e mare?”, sună retoricul ei chestionar. Aud cifre de-a dreptul iluzorii. Până anul trecut primeai 13,5 lei pe zi. A mai crescut între timp la 18 lei. Aha, constat eu, a revenit la pragul din trecut. „Până acum câţiva ani nu a existat în ţara noastră o şcoală de etnografie”, mă înfioară aceste cuvinte.

Cu cinci ani în urmă lucrurile s-au schimbat. Există o catedră de Etnologie în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Atât. Doar aici. O veste oarecum bună e că tinerii par atraşi de meseria asta. Acum sunt aproape 40 de studenţi.

Ce fac însă bobocii după finalizarea studiilor? Cum deja se ştie de o bună bucată de vreme, posturile sunt blocate în instituţiile culturale. Altfel, aceşti oameni ar avea unde să se angajeze. În toată ţara există 17 muzee etnografice în aer liber. Şi cel puţin o secţie de profil în fiecare judeţ.

 

Când ne trezim?

În ciuda tuturor obstacolelor, Doina Işfănoni se declară optimistă. Vede ce se întâmplă pe plan mondial. „Observ redeşteptarea conştiinţei identitare. Nevoia oamenilor de a-şi promova individualitatea. Cel mai la îndemână segment este cultura tradiţională”.

Atuul României este că încă mai suntem contemporani cu strămoşii noştri. Nu i-am îngropat de tot. Respiră în multe sate prin lăzile de zestre.

Ministerul Culturii are pe masă proiectul unei legi a meşteşugarilor,încurajânduse autenticitatea produselor obţinute în baza tradiţiei.

 

A existat cândva un plan al unei reţele naţionale de magazine în care artiștii rurali ar fi avut şansa valorificării produselor obţinute. Poate îşi va aminti cineva de acest amplu şi necesar proiect. Din păcate, Cultura Tradițională încă nu face parte din disciplinele de bază ale Învățământului, fiind marginalizată între opționale. „Tezaurele Umane Vii, un program UNESCO aplicat și în România, pentru a-i promova pe continuatorii tradiției, este un mijloc util de recompensare morală a meșterilor populari, rapsozilor, dansatorilor, colindătorilor, călușarilor şi multor altora”.

Dar, mai presus de toate, merită subliniat, oamenii aceştia au nevoie nu numai de diplome și aplauze, ci și de susținere, inclusiv materială. Aşa cum se întâmplă în alte ţări.

Sunt tot atâtea teme pe care un specialist de renume, precum Doina Ișfănoni, le aduce în fața autorităților.

„Etnografii sunt o busolă pentru răspunsul la întrebarea cine suntem”, iată concluzia.

Și când te gândești că occidentalii aproape că se roagă de noi, de ani și ani, să nu le urmăm exemplul distrugerii…