În urmă cu trei ani am urmărit una dintre conferințele TED, prezentarea lui Pico Iyer despre Arta nemișcării, care atrăgea atenția asupra beneficiilor de a nu călători. (Conferința se poate vedea pe youtube, e intitulată Art of Stillness.)
În 2014 a apărut și cartea, subintitulată Aventuri în a nu călători. Pico Iyer e autor de cărți de călătorie, și și-a petrecut viața călătorind din Insula Paștelui până în Cuba, din Etiopia până în Nepal. În acest volum a reflectat asupra beneficiilor cuiva de a nu-și părăsi camera. Fiecare dintre noi avem acces la un asemenea refugiu interior.
Pico Iyer discută destinele unor oameni care au considerat solitudinea un beneficiu și au cultivat-o: Leonard Cohen, Mahatma Gandhi, Marcel Proust, Emily Dickinson. Una dintre principalele aserțiuni ale lui Pico Iyer e că alegerea de a nu călători poate potența creativitatea, și oferă o necesară contrapondere vitezei vieții contemporane. Oare de ce uneori resimțim drept benefică opțiunea de a ne detașa de fluxul intens al informațiilor, de cavalcada de știri, de interacțiunile grăbite și superficiale?
Cartea începe cu o călătorie prin Munții San Gabriel, cei aflați la nord de Los Angeles, iar munții aceștia sunt plini de locuri de binecuvântat refugiu. Unul dintre locurile pe care Pico Iyer le amintește drept un lăcaș aparte al solitudinii e o mânăstire camaldoleză (o ramură a ordinului benedictin fondată de Sf. Romuald la finele secolului al zecelea) situată pe coasta Californiei, la Big Sur. M-a făcut curios; am vrut să văd dacă într-adevăr izolarea din acea mânăstire poate avea un efect benefic.
Mânăstirea e situată aproape de autostrada care leagă Los Angeles de San Francisco, un drum spectaculos mărginit pe de o parte de Oceanul Pacific, iar pe de cealaltă parte de profilul înalt al falezei. Din autostradă, un drum lat de o bandă și jumătate urcă spre interiorul continentului vreo doi kilometri. Acolo, pe platoul înalt, se află mânăstirea, în afara razei de acoperire a rețelelor de telefonie. Atunci când am vizitat-o eu, acum doi ani, erau 13 călugări. Camerele pe care le închiriau vizitatorilor erau niște chilii modeste care nu se încuie niciodată. În interiorul mânăstirii se păstrează tăcerea, iar vizitatorii sunt preveniți că dacă vor vorbi, nu li se va răspunde (cu excepția călugărului care e de serviciu la recepție).
Vizitatorii veneau fie din Silicon Valley, fie din Los Angeles sau San Francisco, fiecare dintre ei căutând să lase în urmă presiunea din lumea lor. Chiliile dau către Pacific, iar apusurile oferă un spectacol paradisiac. Autostrada se vede sub un unghi abrupt, iar graba mașinilor din vale pare abstractă. Am petrecut acolo cinci zile, iar când am părăsit izolarea aceea am fost convins că Pico Iyer a avut dreptate.
Recomandările noastre
