Sport
Autopsia unui eșec național: România – Turcia 0-1. Cum a sufocat Răzvan Burleanu fotbalul românesc în ultimii 12 ani. Două exemple de succes: Chile și Belgia
Așa arăta la început, Răzvan Burleanu, președintele FRF. sursa: FRF
Din cuprinsul articolului
Aseară am privit, din nou, o piesă de teatru absurd pe care o știm deja pe de rost. Fără să fiu rău, dar naționala de fotbal a arătat pe teren exact cum arată societatea românească de astăzi în ansamblul ei. Apatică, resemnată, formată dintr-o mână de muncitori decenți, dar complet lipsiți de sclipire.
De ce? Răspunsul e simplu și cinic.
Miza reală: Supraviețuirea lui Răzvan Burleanu.
O să încep cu finalul poveștii. „Modestul” președinte FRF încasează anual din structurile internaționale peste 300.000 de euro. Adică aproape 1.000 de euro pe zi! Asta face ca salariul de 4.000 de euro de la București să fie doar banii de buzunar pentru cafea și benzină.
Pentru a-și păstra scaunul la UEFA și FIFA, de unde vin adevărații bani, Burleanu trebuie să fie președinte de federație națională. Nu contează dacă echipa națională a României ia bătaie, nu contează dacă avem stadioane goale sau dacă juniorii noștri nu știu să facă un stop pe piept.
Pentru mai-marii Europei, Burleanu este băiatul perfect: livrează votul României la comandă, nu face scandal, e obedient și tace când i se cere. În schimbul acestei tăceri complice și a voturilor garantate, el este răsplătit cu o funcție de sute de mii de euro. Iar noi, cu multă mediocritate.
Răzvan Burleanu, curățel, dar lipsit de talent
Meciul cu Turcia a fost metafora perfectă pentru mandatul eternului Răzvan Burleanu: un băiat curățel, corporatist, foarte muncitor la întocmit dosare cu șină și strategii pe hârtie, dar absolut lipsit de talentul de a construi fotbal. O hahaleră, cum ar spune metaforic, Mirel Curea.
Cea mai diabolică și eficientă mișcare a lui Burleanu a fost schimbarea structurii de putere din FRF. Pe vremuri, marii granguri din Liga 1 făceau cărțile. Ce a făcut Burleanu? A dat putere de vot masivă bazei: asociațiile județene (AJF), echipele de Liga a 3-a, fotbalul feminin și futsalul.
Efectul? Votul lui Gigi Becali sau Dan Șucu este perfect egal cu votul președintelui unei echipe de futsal dintr-o comună uitată de lume. Iar în timp ce un patron de Liga 1 e greu de mulțumit, un președinte de AJF sau de Liga 3 îți devine loial pe viață dacă îi trimiți anual 20 de mingi, un set de veste de antrenament și o subvenție de câteva mii de euro.
Burleanu nu a cumpărat fotbalul mare, a cumpărat, la bucată și foarte ieftin, fotbalul mic.
Umbrela internațională. Pactul cu UEFA și FIFA
Burleanu a înțeles rapid că, dacă ești puternic afară, ești intangibil înăuntru. În timp ce foștii mari fotbaliști se certau pe la televiziuni, el a făcut lobby agresiv la Nyon și Zurich. A intrat în Comitetul Executiv al UEFA și în Consiliul FIFA.
Efectul: A devenit „omul europenilor” la București. A adus fonduri UEFA (pe care le-a distribuit inteligent bazei sale de votanți) și s-a blindat cu un scut de intangibilitate. Orice atac intern asupra lui este taxat imediat ca un atac la adresa stabilității cerute de UEFA.
Falimentul „Generației de Aur” și eliminarea opoziției
Să fim sinceri! Burleanu a fost ajutat enorm și de incapacitatea cronică a marilor foști fotbaliști de a se uni și de a face administrație. A venit la putere în 2014 pe fondul condamnării lui Gică Popescu (în Dosarul Transferurilor), fix cu o zi înaintea alegerilor, o coincidență judiciară marca Florian Coldea, pe care am dezvăluit-o la timpul ei, care l-a lăsat singur pe culoar.
Mai târziu, în 2018, l-a spulberat pe Ionuț Lupescu la alegeri, demonstrând că gloria de pe teren nu face nici doi bani în fața unei mașinării de vot bine unse. După acel moment, opoziția pur și simplu a capitulat. Azi, nu mai există nicio alternativă articulată la el.
Ionuț Lupescu. Sursa foto: CS Dinamo/ Facebook
Naționala, o „rezistență eroică” ce duce mereu la sufocare
Să fim sinceri, nimeni nu a avut mari speranțe înainte de fluierul de start. Am bifat tradiționala primă repriză „ok”, în care ne-am agățat de o rezistență eroică, parcă moștenită din manualele de istorie de clasa a patra. Dar minunea ține puțin. După pauză, inevitabilul s-a produs: adversarul a accelerat, iar noi ne-am sufocat.
Era normal. Adevărul pe care băieții de la Casa Fotbalului refuză să-l recunoască este că fotbalul românesc se află în moarte clinică. Dacă vrem să punem degetul pe rană și să înțelegem de ce noi batem pasul pe loc în timp ce alții cuceresc lumea, trebuie să ne uităm la țările cu o populație similară sau chiar mai mică decât a noastră. Diferența nu o face norocul, ci liderii capabili să radă de la temelie mentalitatea românească de tipul „merge și așa”.
Iată două studii de caz care arată cum se construiește un sistem, nu o campanie de PR
Antrenorul care a resetat o națiune
Modelul Marcelo Bielsa din Chile, o țară cu 19 mil. locuitori. În 2007, naționala statului Chile era exact cum e a noastră azi: blazată, mediocră, măcinată de indisciplină și paralizată de un complex de inferioritate în fața giganților din America de Sud (Brazilia, Argentina).
Apoi a venit Marcelo „El Loco” Bielsa. Ce a făcut acest om? Nu a antrenat 11 jucători, ci a resetat mentalitatea unei națiuni întregi. Prima lui condiție nu a fost salariul. A obligat federația să modernizeze total baza de pregătire, Pinto Durán, transformând-o într-un complex de nivel european. A forțat sistemul să bage banii în beton și gazon, nu în prime de instalare dubioase.
A interzis jocul la așteptare. A scos din vocabular „rezistența eroică” și a impus un pressing sufocant, indiferent că juca împotriva Venezuelei sau a Spaniei.
A lăsat moștenire o „Generație de Aur”: Pe fundația impusă de el cu mână de fier, Chile a ajuns să câștige două trofee Copa America la rând. A demonstrat că o țară de mărimea României poate domina un continent dacă are un antrenor obsedat de muncă și disciplină, nu un selecționer care caută scuze la conferințele de presă.
Chile 1973-2023: cincizeci de ani de la lovitura de stat și nașterea unei conștiințe sociale / © Maciej Bledowski | Dreamstime.com
Sistemul perfect asumat de stat
Dacă vrei să vezi cum arată o Federație care muncește, nu una care taie frunze la câini pe bani din drepturi TV, uită-te la Belgia post-2000. După o eliminare rușinoasă de la Euro 2000, belgienii l-au numit pe Michel Sablon director tehnic al Federației. Aici vorbim de politică de stat asumată:
Sablon a scris un plan strategic pe care l-a impus cu forța. A obligat toate echipele naționale de juniori și academiile cluburilor să joace exclusiv un sistem 4-3-3, ultra-ofensiv, axat pe tehnică pură, nu pe forță brută.
A colaborat cu statul și cu mediul universitar. Un club belgian care nu respecta normele stricte de investiții în academii și numărul de ore de antrenament tactic nu primea licența de funcționare. Fără excepții, fără pile.
De la o națională apatică, Belgia a scos pe bandă rulantă fotbaliști geniali (De Bruyne, Hazard, Lukaku), devenind numărul 1 mondial în clasamentul FIFA. Au investit masiv în profesori, scouting și infrastructură, nu în campanii corporatiste de spălare a imaginii.
Michel Sablon, omul care a schimbat fotbalul belgian. sursa: FIFA.com
România condusă de pe WhatsApp
Diferența majoră dintre noi și ei este că, atunci când cuțitul a ajuns la os, ei au apelat la vizionari și tehnocrați reali, care au forțat patronii și statul să investească masiv și strategic.
La noi, peisajul este dezolant. Avem patroni de club care schimbă antrenorii la pauză dând mesaje pe WhatsApp. Avem un stat care privește în altă parte, închizând baze sportive pentru a face loc mall-urilor. Iar în vârful piramidei avem o Federație care ne prezintă pe ecrane grafice în PowerPoint, explicându-ne, cu un zâmbet corporatist, cum „suntem pe drumul cel bun”.
Până când cineva nu va zdruncina din temelii această frăție a mediocrității, vom continua să ne apărăm eroic o repriză, doar pentru a ne sufoca, din nou, după pauză.
Dacă ai date sau
informaţii care pot deveni o ştire, transmite-le pe adresa [email protected]
