Noutatea discuției despre ora de religie este angajarea pe față de către Biserică a unei campanii de PR semn că adaptarea la vremuri noi a Bisericii are loc în tehnici de propaganda, asemeni oricarei întreprinderi contemporane cu interese de protejat

Până la urmă este pozitivă dezbaterea pro și contra orei de religie pentru că, cel puțin arată că societatea este ceva mai matură, mai informată și mai tolerantă să discute acceptarea sau nu, a unei idei care are izul îndoctrinarii din secolul trecut.  Și fac comparația cu secolul trecut din doua motive. Primul, este ca dacă în secolul trecut, Biserica nu stârnea suficient scepticism, ignoranța și manipularea societății umane erau probabil mai mari decât în timpul internetului și al informației. 

Al doilea motiv, ține de faptul ca secolul 20 este elocvent pentru testul pe care l-a dat credința pe masura ce bisericile se goleau, umplându-se cimitirile și gropile comune dupa razboiul și ura care cuprindea lumea la care Dumnezeu părea că s-a întors cu spatele.  Ambele motive de mai sus, sunt bune la stabilirea direcțiilor de discuție: informarea societății și toleranța la dezbatere, relația Bisericii cu societatea  și - cel mai important - raportarea la credință a copilului, a individului.

Primul argument impotriva orei de religie ține însă de simpla repartizare a sarcinilor educației între familie și școala. Școala trebuie să rămână o instituție a raționalitatii, locul unde copiilor li se cultivă și dezvoltă logică și facultatea critică. Școala trebuie să încurajeze o raportare obiectivă la lume și la viață în care copilul trebuie mai întâi de toate învățat să-și folosească mintea. Firește că sistemul de valori și credința sunt importante și firește, că orice copil are nevoie nu doar de cunoștințe și sistem de gândire, ci și de o filosofie de viață și un sistem de ordonare a realității înconjuratoare prin care se pune de acord cu lumea și învață să separe binele de rău. Dar aici intervine familia. Pentru un copil, credința în Dumnezeu și valorile esențiale ale vietii, separarea între ce este rău și ce este bine, vine practic din educația de la părinti, de la bunici (bineînțeles că există mitul dascălului perfect, al “domnului Trandafir”, dar societatea s-a schimbat în era I-phone).

Familia este cel mai aproape de sufletul copilului si pe ea apasă raspunderea de a explica simplu, fara definiții complicate că exista și altceva deasupra lumii și există principii care trebuie respectate: să nu minți, să nu furi... Aceasta este temelia educației unui copil și pentru asta nu trebuie aglomerați copiii cu o materie suplimentară, fără urmare practica imediată pentru un elev care ingramadește oricum în ghiozdan cărți și cunoștințe care trec greu testul realității de zi cu zi. Aceste valori ne însoțesc toata viața;  iar tânărul și adultul de mai tarziu, poate adăuga la aceste valori, studiul matur al religiei,  poate aprofunda sensul credinței, poate alege un duhovnic, un îndrumator în cele spirituale.

Alt argument împotriva orei de religie, ține de raportarea Bisericii la societate.

Câtă încredere publică să mai fie că Biserica este capabilă sa articuleze și să însuflețească sistemul filosofic al unui copil, concepția despre bine și rău, câtă vreme Biserica nu este în stare să fie implicată social, dincolo de interesele sale și să fie obiectivă real, nu ipocrit, în fața celor lumești – cum ar fi niște biete alegeri prezidențiale.

Câtă incredere se poate avea că Biserica va insufla căutarea adevărului și a onestității – „să nu minți, să nu furi” – câtă vreme Biserica nu a fost în stare decât să pactizeze pragmatic cu politicieni de onestitate îndoielnică. Asistăm la spectacolul absurd al anticoruptiei televizate dar, nu am auzit preoții să predice în  slujba de duminică căutarea modestiei și înfrânării în fața ispitei materiale și a abuzului de putere; a bunului simț, a adevarului și a dedicării către interesul public de către conducatorii societății - domnul primar, domnul senator, domnul ministru, domnul....

Ați auzit vreun politician criticat de Biserica pentru minciună și furt? Ați văzut vreo campanie de comunicare a Bisericii care să îndrume la toleranța față de cei cu handicap, de cei săraci cu duhul, în condițiile în care societatea noastră este înca intolerantă.  

Sunt intrigați capii Bisericii când văd că procentele de încredere publică se îndreaptă spre șefa DNA și spre telejustiție, în timp ce încrederea în Biserica scade. Nu au de ce sa fie surprinși, pentru că tot ce a făcut Biserica în ultimii 25 de ani în care societatea a facut eforturi să se modernizeze, a fost să se asocieze - prin omisiunea criticii și prin admiterea implicită - cu un sistem de conducere afectat de corupție de la un cap la altul și tot mai distant față de societate.

Nu în ultimul rând, nu cred că există profesor sau preot care să poată raspunde simplu la o întrebare a unui copil ca cea pe care fetita din Filipine i-a adresat-o papei Francisc: „de ce li se întâmplă copiilor lucruri rele?”, după cum nu cred ca este simplu raspunsul la întrebarea unui elev „cum de a permis Dumnezeu Holocaustul?”.  Sunt întrebari grele, la care nu se poate raspunde real, decât prin valorile insuflate de părinți, de bunici; prin studiu, prin lectură; prin căutarea unor răspunsuri care te definesc ca tanar și pe urmă, ca adult; prin alcătuirea unui sistem de valori care separă raul de bine și te pune ca invidid, în raport cu societatea, cu semenii, cu Dumnezeu. Credeti ca asta poate fi predat la ora de religie?

Era simpatic (si chiar relevant social) Conect-R laic si relaxat cantand despre vară.

Manifestand patetic si vag argumentat pentru ora de religie a pierdut probabil o ocazie sa doarmă, și nu a făcut decât să sublinieze asocierea forțată a celor lumești cu cele bisericești, pentru a le salva pe cele din urmă de plictiseală și distanța societății care și-a gasit un drum înainte și fără sfatul - altminteri firesc - al Bisericii.