Vă spun de la început că nu am niciun fel de sentiment creștin pentru violatori. Mi se pare cea mai josnică faptă din arsenalul întunecat al naturii umane

Dacă victima e și copil, capacitatea mea de a ierta se diminuează și mai mult, iar dacă ținta abuzului e propriul copil sau al partenerului de viață... nu cred că se poate scrie pe un site de tradiție ce înțeleg prin pedeapsă binemeritată.

Bogdan Drăghici se înscria pe lista mea de persoane despre care prefer să nu vorbesc în public, dar acum, când fumul lui distorsionează claritatea imaginii, simt nevoia să spun câteva cuvinte.

Cu o carieră începută promițător, prin diverse funcții publice de eșalonul al doilea, el a eșuat înainte de a deveni un personaj important. Asociația TATA a fost o sursă de circ prin presa de scandal și cam atât. Văd că unii au acum amintiri cum l-au întâlnit prin studiouri sau săli de judecată, eu nu reușesc să îl identific.

Cu ifose de vedetă, el nu a fost niciodată relevant. Asta e realitatea. Sunt adeptul regulei „despre morți numai de bine”, dar în acest caz sunt subiectiv.

Experiența în deslușit violențe mă determină să expun câteva concluzii.

În primul rând e evident că apropierea sentinței în procesul agresării fiicei vitrege și deschiderea celui de-al doilea dosar, pentru agresarea unei alte copile, i-a degradat starea psihică. „Depresie” e cuvântul, probabil din ce în ce mai gravă.

O situație specială este dată de acuzațiile care i se aduc, act sexual cu un minor, ceea ce transformă pronunțarea sentinței judecătorilor într-o dublă pedeapsă, cea de penitenciar și cea a legilor nescrise a pușcăriilor.

Bun cunoscător al acestor medii, sigur el vedea orice condamnare la închisoare cu executare ca pe o condamnare la moarte.

Ce a urmat? Un plan nebunesc, debutul medico-legal al bolii sale, adică momentul din care, pe fondul degradării, persoana începe să comită fapte penale. Noi căutăm motivații, dar ele sunt ascunse undeva în halucinațiile persoanei respective, nu trebuie să aibă legătură cu realitatea, așa cum o percepem noi.

Revenind la cazul de miercuri dimineață,  6 aprilie 2022, la incendiul de la poarta Ambasadei Rusiei, e foarte probabil ca el să fi crezut că poarta va cădea la lovitura mașinii și să fi plănuit ca incendiul să se producă în interior. Solidă, poarta a rezistat, așa că a reușit doar să afume fierul.

Premeditarea, demonstrată de materialele combustibile din mașină, nu este neapărat o dovadă a sănătății mentale, ci a discernământului, lucruri total diferite.

Plin de semnificații pentru a înțelege gestul final al bărbatului este mesajul său postat pe Facebook: ”Și eu sunt ucrainean!”. Observăm acolo cum proiectează o amintire cu propria fiică pe fondul asediului de la Kiev, amintire situată chiar înainte de arestarea sa din 2019. El proiecta propria problemă, dosarul de incest, în problema mondială, halucinație și ipocrizie. Apărarea sa din proces, presupusele clipe frumoase petrecute de el și copilă în perioada în care procurorii susțin că era un prădător sexual, devine parte din protestul împotriva invaziei de astăzi. A vrut să așeze o cunună de lauri peste rahatul în care se scufundase.

Această halucinație, a participării la un război colectiv, l-a făcut să se auto-incendieze într-o mașină la poarta Ambasadei Rusiei în loc să se spânzure, peste ceva timp, cu o bucată de cearceaf de gratiile unei celule.

Crud, știu, dar un editorial e o opinie.

P.S. Sentința de 15 ani și 4 luni, dată de instanță cu o zi înainte, nu era definitivă, dar a ”lăsat-o el fără apel”!