Invitatii EVZ
2017. Mega-festivitate bifată şi a doua zi uitată: O sută de ani de la marea bătălie de la Mărăşeşti | România cititorilor
Urmărind fastuoasa manifestare televizată întru cinstirea acestui glorios moment istoric, făptuit de armata regală a României, mi-am amintit câteva rânduri dintrun articol mai vechi al subsemnatului, din EVZ/EVZ.RO: „(...) Răspunsuri ca „nu am motive să mă sacrific” sau chiar „mai bine cu ruşii decât cu nemţii şi americanii” ş.a.m.d., sunt stupefiante să le citeşti sau să le auzi acum, în 2015, într-un stat european democratic, membru important al flancului de sud-est al NATO”.
Mă refeream atunci la nişte întrebări aparent stupide, postate parşiv de „unii” pe Facebook, de genul: „În cazul unui atac armat asupra ţării tale eşti gata să o aperi cu arma în mână?” sau „Te prezinţi la încorporare dacă eşti chemat?” şi altele asemănătoare, la care şi azi răspund negativ destui bărbaţi tineri.
Bineînţeles, că sub acoperirea anonimatului! Incitat, am răsfoit iar paginile, îngălbenite de trecerea anilor, ale jurnalului intim de front, adresat tinerei sale soţii de către colonelul Ion Barozzi, erou post-mortem, căzut în bătălia de la Mărăşeşti. Şi, în concluzie, ce reţinem astăzi din ceea ce consemnează, printre altele, cu pregnant talent scriitoricesc şi analitic acest ofiţer rezervist, aflat atunci cu trupa în pregătire de luptă, fiind încartiruiţi într-un sat din Moldova liberă? Eroul nostru nu ştia că-i rămăsese de trăit mai puţin de un an! Încă nu se reuşise implementarea unei bune părţi din eforturile de modernizare a armatei române cu armament nou şi logistică, depuse cu abnegaţie de renumitul general francez Berthelot.
În ianuarie 1917, ostaşii erau încă zdrenţăroşi, fără rufărie, fără mitraliere şi fără tunuri, doborâţi de tifos exantematic. Instrucţia, aproape egală cu zero, iar directivele care soseau erau frumoase, dar nerealizabile. Dezertori cu ghiotura, starea morală a trupei îngrijorătoare, iar conducătorii discutabili! Câţiva, pe ici-colo, cu ceva viziuni mai limpezi şi mai inimosi. Restul... cu petreceri, libaţiuni, partide de poker sau de amor cu dame din vecinătate. După o ceremonie a depunerii jurământului noilor recruţi, a urmat masa festivă simandicoasă, cu chef, sampanie fină, muzică militară şi de dans pentru ofiţerime si invitaţii de onoare locali, domni şi doamne. La trupă, figura tot mămăliga zilnică. Cum grosul trupei era majoritar format din ţărani săraci, în parte analfabeţi, mai mult promisiunile ferme legate de împroprietărire - făcute anterior de Regele Ferdinand al României - îi mobilizau serios pe mulţi să reziste vicisitudinilor.
Bântuia degringolada comunicatelor telefonice şi informaţiilor aleatorii cu privire la situaţia frontului sau zvonurile de-a-dreptul fanteziste, alarmiste, aduse de ordonanţe ale ofiţerilor, trimise cu sarcini gospodăreşti prin comunele alăturate, precum şi ordine superioare contradictorii, cu privire la următoarele direcţii de mişcare ale trupei sau la datele şi orele de deplasare ale acesteia. Drumurile erau aproape impracticabile din cauza troienelor de zăpadă şi apoi a noroaielor.
Nici relaţia cu aliaţii ruşi de până atunci nu era una foarte cordială, fiindcă unii ofiţeri ţarişti îi tratau adesea cu oarece superioritate pe ai noştri şi ignorau capacitatea de luptă a românilor. Totuşi, românii au făcut încă o dată istorie în vara încrâncenată a anului 1917, în luptele aprige – chiar om la om - desfăşurate la Mărăşti, Oituz si Mărăşeşti.
Deviza mobilizatoare „Pe aici nu se trece!” a devenit realitate.
Recomandările noastre
