Istoria secreta
16 decembrie 1989. Ziua în care Timișoara a aprins fitilul Revoluției. Ultimele 30 de zile ale comunismului
Ceaușescu, la congresul XIV. sursa: Agerpres
Din cuprinsul articolului
În calendarul istoriei recente a României, 16 decembrie 1989 este mai mult decât o dată: este momentul în care o solidaritate locală, născută inițial din protestul unui pastor, se transformă într-o contestare deschisă a unui regim aflat la apogeul puterii. O contestare potențată de diversiuni și entuziasm, de “profesioniști” și revoltați.
În Timișoara, evenimentele acelei sâmbete au arătat, pentru prima dată la scară vizibilă, că represiunea putea fi învinsă de oameni obișnuiți, în stradă. Nu a fost încă ziua focurilor de armă, dar a fost ziua în care protestul a căpătat formă politică, ritm, direcție și curaj public. Unii din ei, fără plan, doar cu inimă...
16 decembrie 1989, efect de catalizator
Pentru a înțelege de ce 16 decembrie a devenit scânteie, trebuie privit fundalul anului 1989. În Europa Centrală și de Est, comunismul se prăbușea pe rând, în România, însă, sistemul părea încremenit. Austeritatea severă, controlul Securității, izolarea și rigiditatea conducerii alimentau o tensiune socială acumulată.
Timișoara, oraș cu tradiție industrială și multiculturală, era un loc predispus la circulația ideilor și la solidarități transversale. În acest context, cazul pastorului reformat László Tőkés a funcționat ca un catalizator.
Semnele premergătoare erau deja vizibile pe 15 decembrie, vezi aici amănuntele acțiunii. În fața Bisericii Reformate și a casei parohiale unde locuia Tőkés s-au strâns zeci de credincioși, iar seara acesta le comunică faptul că urmează să fie evacuat a doua zi; oamenii rămân peste noapte de veghe, cu lumânări aprinse. Această veghe are o importanță aparte: ea creează un nucleu de comunitate în spațiul public și o „încredere în grup” care va conta decisiv a doua zi.
Ceea ce începe ca protecție civică în jurul unei locuințe devine, prin simpla persistență, o provocare la adresa autorității.
Casa parohială a lui Tokes din Timișoara. sursa: Fortepan / Urbán Tamás
Ceaușescu cere evacuarea pastorului
Pe 16 decembrie, mecanismul puterii reacționează încă de dimineață.
La ora 10:00, Nicolae Ceaușescu se interesează de situație și îi cere lui Radu Bălan, primul-secretar de partid la nivel județean, să se treacă la evacuarea pastorului. În plan local, autoritățile caută o soluție de „stingere” fără escaladare. Bălan decide să nu execute ordinul primit de la Ceaușescu. Era proaspăt numit la Timiș, doar de o lună și jumătate și nu dorea să înceapă cu violențe un nou mandat. Mai ales că de dimineață erau doar câteva persoane strânse în fața imobilului ocupat de pastor.
Spre ora 12.00 se strâng 30 de persoane, dar la ora 16.00 vine un grup compact de 60-70 de persoane. Securitatea, prin maiorul Radu Tinu, se informează și află că erau trimiși de primarul Moț, ca să împrăștie eventualii manifestanți. Prin această decizie, grupul de persoane din fața casei trece de o sută, devenind vizibil pentru cei care treceau prin Piața Maria, un loc în care veneau să ia mijloace de transport în comun, mulți oameni. Era sâmbătă, se lucra în toate întreprinderile, dar programul era scurt, până la ora 14.00.
Primarul Petre Moț urcă în apartamentul pastorului și anunță mulțimea, de la fereastră, că ordinul de mutare ar fi fost anulat. Însuși László Tőkés iese de câteva ori la fereastră ca să ceară oamenilor să se ducă la casele lor. Îi era teamă de o diversiune, după cum a spus ulterior.
Vrem Lapte, Pâine, Căldură
Anunțul nu închide însă criza, pentru că în stradă nu mai este doar cazul Tőkés: este deja o stare de nemulțumire care își găsește, pentru prima dată, o formă de exprimare comună. Oamenii strigau în stradă că vor lapte, pâine, căldură!
Concomitent, agitatorii din stradă au lansat zvonul că primarul ar fi intrat în casă pentru a ordona securiștilor arestarea pastorului. Aceasta a fost o provocare clasică, întrucât în locuință nu se afla la acel moment nicio altă autoritate. Mai mult, un apropiat al pastorului, Bakaton Zoltan, aflat în interior, simula o luptă în spatele perdelelor printr-un joc de umbre, incitând deliberat mulțimea de afară.
Un grup de șase tineri cu berete, conduși de Arpad Gazda, un adept al pastorului, a revenit la fața locului și s-a postat la fereastră cu lumânări aprinse. Încercările femeii recalcitrante și ale unui alt cetățean de a scanda lozinci politice ostile au fost inițial reduse la tăcere de mulțime, însă grupul „beretelor” a insistat pe această direcție.
Timisoara. Revolutia din Decembrie. imagini din 17 decembrie 1989. sursa: Agerpres
Iulian Vlad nu știa, încă, ce se întâmplă la Timișoara
În paralel, la ora 15:00, șeful Inspectoratului Județean de Interne raportează ministrului de Interne Tudor Postelnicu decizia de intervenție în forță pentru împrăștierea protestatarilor. Paradoxal, șeful Securității, Iulian Vlad nu știa la aceea oră ce se întâmpla la Timișoara. Va afla direct de la Nicolae Ceaușescu, la care se prezintă în jurul acestei ore pentru a-i prezenta un raport despre pregătirea vizitei la nivel înalt din Iran. De-abia la ora 17.00 află că se întâmplă ceva la Timișoara și își atenționează aspru subalternii, generalul Gianu Bucurescu și colonelul Ion Rațiu, pentru că nu-l informaseră.
O posibilă explicație este faptul că la acel moment situația de la Timișoara nu părea deloc amenințătoare, sau că Nicolae Ceaușescu se bazase mai mult pe structurile de partid. De altfel, nici armata nu intrase în alarmă, în prima parte a zilei, deși ministrul Apărării, gen. Vasile Milea fusese informat. O primă treaptă de alarmare a survenit în jurul orei 19.00, dar doar pentru Armata a 3-a, cea care avea în componență unitățile din Timiș.
Atacul Județenei de Partid
Spre seară, protestul capătă semnul vizibil al unei rupturi: blocarea tramvaielor în zona stației Sfânta Maria (intervalul 17:30–18:00). Gestul e simbolic și practic: oprește fluxul orașului și concentrează oamenii. În această atmosferă, apare și pragul psihologic al lozincilor anti-ceaușiste; unele relatări plasează în jurul orei 18:30 momentul în care se strigă pentru prima dată, în acele zile, „Jos Ceaușescu”. Din acel moment, demonstrația nu mai poate fi încadrată strict ca „incident religios” sau „problemă de ordine publică” locală. Încep să se nască reflexele unei mișcări politice: mersul în coloană, sloganul comun, asumarea riscului.
La ora 19:00, o coloană de demonstranți pleacă din Piața Maria spre Comitetul Județean de Partid, traversând podul Michelangelo și înaintând pe artere centrale. Nu e doar deplasare; e o alegere de țintă. A merge către sediul partidului comunist înseamnă o revoltă pe față.
Dispozitivul de represiune a început să strângă cercul, într-o încercare de a izola manifestanții printr-o manevră de tip „clește”. În Piața Maria și-au făcut apariția plutoanele de scutieri ale Miliției, echipate de confruntare. Ofițerii de Securitate în civil, erau infiltrați în mulțime pentru a identifica liderii. Ca măsură tactică specifică dispersării mulțimilor fără uz de armă letală, au fost mobilizate și autospeciale ale pompierilor, autoritățile sperând că jeturile de apă vor fi suficiente pentru a sparge rândurile protestatarilor.
Mașinile de pompieri, anihilate, demonstranții victorioși
Momentul intervenției pompierilor a marcat însă punctul psihologic de ruptură al serii: în loc să fie intimidați de jeturile de apă reci, oamenii au contraatacat cu o furie neașteptată. Manifestanții s-au urcat pe autospeciale, au tăiat furtunurile și, în zona Podului Maria, au reușit chiar să neutralizeze o mașină de pompieri, alungând echipajul, dându-și seama că forțele de ordine nu sunt invincibile.
În fața Comitetului Județean PCR se adunaseră peste 2.000 de persoane. A urmat asaltul: milițienii din pază au fost bătuți, parterul și primul etaj devastate, iar stema României și a PCR au fost doborâte de doi tineri, unul declarat din Moldova, celălalt din Ardeal.
Deși scutierii au reușit să restabilească ordinea la sediul PCR, mulțimea turbulentă a pus stăpânire pe Piața Sinaia, unde au spart, devastat și incendiat spațiile comerciale. Echipe de ofițeri de miliție, formate ad-hoc, au încercat să negocieze cu protestatarii, promițându-le că nu vor păți nimic dacă pleacă acasă. Majoritatea s-au conformat, însă nucleul dur – format din manifestanți furioși, huligani și interlopi locali – a refuzat, continuând violențele. O a treia categorie, din simplă curiozitate, a făcut involuntar scut în jurul agitatorilor.
Văzând ineficiența intervenției, Miliția a declanșat o bătălie de stradă feroce, lovind la întâmplare cu bastoanele, în timp ce mulțimea riposta cu pietre, sticle și bucăți de pavaj. În acest haos s-au operat primele arestări brutale, zeci de oameni fiind bătuți și transportați la Miliție sau la Penitenciarul Popa Șapcă pentru interogatorii.
Imagini cu scutieri din 1989. sursa: Agerpres
Patrule militare în oraș
În aceeași seară, ministrul Apărării, Vasile Milea, la ordinul lui Ceaușescu, ordonă scoaterea în oraș a patrulelor militare, un indicator că situația depășise deja instrumentele obișnuite ale Miliției. Însă dă ordin ca militarii să patruleze fără armament sau tehnică de luptă. Ele vor fi retrase la miezul nopții.
În paralel, șeful Securității, Iulian Vlad dăduse ordin ca Securitatea să treacă doar la activități informative, să oprească implicarea ofițerilor de informații în acțiuni de stradă.
Semnificația zilei de 16 decembrie stă în transformarea rapidă a motivului inițial. Apărarea unui pastor devine, într-o singură zi, contestare a partidului-stat. Tocmai această trecere a făcut ca Timișoara să devină scânteia Revoluției: protestul a dobândit caracter de masă, a schimbat registrul revendicărilor și a creat precedentul.
În zilele următoare, represiunea sângeroasă și reacția societății vor accelera prăbușirea regimului; iar faptul că demonstrațiile din 15–17 decembrie au declanșat revolta națională este astăzi consemnat ca element central al istoriei Revoluției Române. 16 decembrie rămâne, astfel, ziua în care curajul public a ieșit din șoaptă și a intrat, ireversibil, în stradă.
Ședințe la Securitate și MApN
La ora 21.00, la București, generalul Iulian Vlad a convocat o ședință la sediul DSS pentru analiza situației de la Timișoara. Un grup de ofițeri, condus de generalul Emil Macri va pleca în aceea noapte la Timișoara. Iulian Vlad va fi sunat de două ori în aceea noapte de Nicolae Ceaușescu care îi reproșa neimplicarea în evenimente. La replica lui Vlad că de evacuarea pastorului Tokes trebuia să se ocupe Justiția, nu Securitatea, Ceaușescu îi închide telefonul.
În paralel la MApN, ministrul Vasile Milea îl convoacă pe șeful Marelui Stat-Major, generalul Ștefan Gușă, pe care îl informează că sunt tulburări la Timișoara. Cei doi rămân în minister în aceea noapte, discutând la telefonul operativ cu comandanții de armate și șefii de departamente, verificând prezența lor în garnizoane. Sunat de fostul prim-secretar de la Timiș, Ilie Matei, care îi cere intervenția armatei, Milea răspunde precaut. Ca urmare a intervenției directe a lui Ceaușescu, va decide formarea unor patrule militare, dar fără armament.
