Cînd doi sfinţi stau de vorbă

Cînd doi sfinţi stau de vorbă

A început, de cîteva zile, postul Paştelui. Pentru cei care, mai ales duminicile, au puterea să-şi ia răgazul unei reflecţii duhovniceşti, am o recomandare. Ani în şir, Editura Mănăstirea Sihăstria a publicat în repetate ediţii nu mai voluminoase decît o broşură, sub titlul "Ne vorbeşte Părintele Cleopa", seria vorbelor consemnate ale marelui monah.

Cărţuliile se găsesc peste tot, în librării şi în pangare. Nu ştiu cum şi de ce, deşi sînt prezenţe discrete şi clame pe orice raft, aceste cărţulii atrag imediat ochiul care parcurge cotoarele zecilor de cărţi aliniate. Au legăturile albe ca zăpada nestricată şi, atît pe prima cît şi pe ultima copertă, sînt fotografii cu părintele Cleopa. Eu cred dintotdeauna că a căuta o carte pe un raft cu cărţi nu este o simplă operaţiune de cercetare. Se caută, de fapt, o întîlnire tainică, o potrivire adîncă, o relaţie de încredere. De aceea, mi se pare, de cîte ori privim mai multe cărţi înşirate spre alegere, dacă se află acolo, "Ne vorbeşte părintele Cleopa" ne atrage atenţia imediat. În limbaj civil, am impresia că "chemarea spre preoţie" este, de fapt, talentul de duhovnic care, ca orice talent, există ori nu în oricine. Acest talent se fructifica suprem în hirotonire. Dacă cineva cu talent duhovnicesc nu se hirotoneşte preot, va putea în continuare au aducă mult ajutor celor din jurul său în felurite chipuri, dar nu va putea lucra în şi cu marile taine dumnezeieşti. Fără să-l fi cunoscut vreodată, dar auzind sute de poveşti de la cei care l-au cunoscut şi citind cîte ceva, cred că părintele Cleopa a fost duhovnicul absolut. El nu avea doar talent duhovnicesc, el avea geniu duhovnicesc. Am impresia că, în acest om, Dumnezeu a "investit" talantul duhovniciei şi el I l-a întors minunat avînd atît de bine grijă de sufletele celor din jurul său. Marea virtute mistică a părintelui Cleopa a fost, cred, duhovnicia. Şi doar cine ştie cît de greu se găseşte un duhovnic bun, dar şi cît de greu este să fii un duhovnic bun pricepe ce spun. În volumaşul al 12-lea al acestei serii de rostiri ale părintelui Celopa, există o comoară! Sînt 23 de pagini care consemnează o discuţie, din septembrie 1994, între arhimandritul Ilie Cleopa (1912 – 1998) şi părintele profesor Constantin Galeriu (1918 – 2003). Lectura acestui dialog este o mare experienţă în sine. Dacă despre părintele Cleopa cred că era un geniu duhovnicesc, despre părintele Galeriu, pe care am avut ocazia să-l cunosc şi să-l ascult de cîteva ori, pot băga mîna în foc că a fost un sfînt. Dacă nici acest om nu a fost sfînt, atunci nu mai înţeleg chiar nimic din ce vrea Dumnezeu de la noi. În ochii lui puteai vedea infinitul pentru că era de o bunătate, de o blîndeţe şi de o compasiune fără limite. Cunoştinţele sale teologice erau colosale – era, fără îndoială, un erudit. Însă, forţa sufletească a rugăciunilor lui nu avea cum să vină din cărţi. Dacă te rugai cu el sau ştiai că se roagă pentru tine, chiar că vedeai zîmbetul lui Dumnezeu. Părintele Galeriu a fost creştinul emblematic pentru tinereţea mea şi, sînt sigur, pentru toţi cei care au trăit tinereţea odată cu mine. În fragmentul pe care îl recomand, părintele Cleopa şi părintele Galeriu par a vorbi de una, de alta. La nivel superificial, pare o tacla între doi oameni în vîrstă: amintiri secvenţiale presărate cu ce mai face cutare, dar cutare, îl mai ştii pe acela, ai auzit ce a păţit celălalt, care era leat cu tine, ba nu, e ceva mai tînăr, e leat cu matale etc. Dialogul, însă, captivează imediat. Şi, mai mult, odată ce l-ai terminat de citit, îţi vine să-l mai citeşti o dată – e un dialog aparent anodin, care deschide, însă, orizonturi. Mai întîi, cu adevărat impresionantă mi se pare raportarea celor doi venerabili la moarte. Cei doi se întîlnesc şi se despart gîndindu-se că s-ar putea să fie ultima lor întîlnire (poate că aşa şi fost, nu ştiu), dar plini de convingerea că ce vor regăsi pe lumea cealaltă. Îşi doresc, unul altuia, să se revadă "la Rai". Felul bărbătesc şi robust de a vorbi despre moarte şi despre certitudinea întîlnirii de după impresionează imediat. Cei doi mărturisesc, de fapt, o credinţă de o forţă extraordinară. Crezînd atît de puternic în Dumnezeu, au ajuns să ştie ce e după. Această perspectivă odată dobîndită, momentul trecerii , dar şi detaliile trecerii, îşi pierd din importanţă. Să învingi moartea prin mîntuire rămîne marea miză a vieţii creştine. În al doilea rînd, este fascinant felul în care cei doi povestesc istoria. Ei deapănă amintiri şi, dacă cititorul nu are unele informaţii istorice şi biografice despre ei, riscă să nu priceapă unele lucruri. Dar, povestind, cei doi trec ca printr-o halucinaţie prin detaliile temporale, fie ele şi politice, care au intrat în dură coliziune cu vieţile lor. Nu plutesc deasupra istoriei, ci plutesc prin istorie! Cleopa şi Galeriu povestesc despre prigoniri şi fericiri, despre nevoinţe, spaime şi rugăciuni într-un fel ciudat, nemaiuzit de urechea cetăţeanului, pentru că toate acestea se împletesc cu istoria drumului fiecăruia spre Dumnezeu. Înţelegi că drumul spiritual spre mîntuire este cadrul general în care curg întîmplările lumii şi nu invers, cum cred cei mai mulţi oameni pe care un soi de bun simţ cognitiv îi învaţă că generalul (istoria) încadrează patricularul (biografia). Iată că, dacă biografia e dedicată mîntuirii, atunci ea încadrează istoria şi nu invers. Sigur, istoria e şi ea interesantă. Mai ales rememorarea episodului din 1990, cînd trei figuri majore ale Bisericii noastre, Daniel Ciobotea (actualul Patriarh), Bartolomeu Anania şi Constantin Galeriu, au încercat să-l convingă pe Ilie Cleopa să devină Partiarh, urmînd ca ei trei să asigure administrarea, iar marele monah să conducă spiritual renaşterea Bisericii. Amintindu-şi, Cleopa îi spune lui Galeriu vorba care l-a consacrat: "Mînca-v-ar Raiul!". Textul nu menţionează, dar îmi imaginez că aici a rîs un pic bătrînul duhovnic. Rămîne doar să ne imaginăm cum ar fi fost istoria nu doar a Bisericii, ci şi a noastră, ca naţiune, dacă Cleopa ar fi acceptat. E clar, însă, că Dumnezeu a vrut altfel. Gîndesc că, în preajma Paştelui, lectura acestor cîtorva pagini este foare nimerită. Şi pentru că ranforsează în noi, o dată în plus, ideea că credinţa învinge moartea, dar şi pentru că ne dă încrederea că sfinţii păzitori ai sufletelor noastre vraişte sînt aici, vii, printre noi.