Un scriitor pitoresc, de care azi nu-şi mai aminteşte aproape nimeni, a fost Nicolae Velea. A murit la 31 ianuarie 1987, căzut în zăpadă, undeva, în apropiere de Casa Presei Libere (pe atunci se numea Casa Scânteii).

 În 1983 lucra la revista Luceafărul şi îi încânta pe toţi cu scrisul său, popular- năstruşnic, dar şi plin de tandreţe faţă de fiinţa umană. Bea mult şi era nonconformist, ducând o viaţă boemă, deşi copilărise la ţară, unde se învaţă moderaţia.

FOTO: Ion Cristoiu

Eu eram pe atunci redactor la România liberă, condusă (încă) de Octavian Paler. Conform unei hotărâri luate de PCR, la Academia „Ştefan Gheorghiu” s-a constituit o comisie de verificare ideologică şi profesională (de „atestare”, acesta era termenul), prin faţa căreia aveau obligaţia să treacă, în cel mai scurt timp, toţi lucrătorii din presă. Drept urmare, la sediul Academiei „Ştefan Gheorghiu” (unde este astăzi Facultatea de Jurnalistică), ne-am întâlnit într-o zi câteva sute de scriitori, ziarişti şi fotoreporteri. Încercam să ne păstrăm umorul, dar ştiam că nu e chiar o joacă şi că există riscul să ne pierdem posturile.

Era prezentă şi o colegă a mea căreia îi murise de curând tatăl. Purta o panglică neagră la reverul lat al unui sacou şi el închis la culoare şi era foarte tristă. Când a ajuns în fața comisiei, a fost tratată cu înțelegere și i s-a acordat, după un simulacru de examinare, un calificativ bun. Ieșind de acolo, ne-a povestit că a avut parte de multă îngăduinţă şi, inaderentă la veselia noastră, şi-a îmbrăcat paltonul şi s-a pregătit de plecare.

FOTO: Nicolae Valea

Atunci a apărut Nicolae Velea, stângaci-ceremonios, şi i-a adresat o rugăminte cu totul neaşteptată:

– Doamnă, vă rog frumos, împrumutaţi- mi şi mie doliul!

Luată prin surprindere, femeia a amuţit. Apoi, a înţeles despre ce este vorba, şi-a desprins panglica neagră de la rever şi i-a dat-o lui Nicolae Velea.

– Luaţi-o, o să-mi confecţionez alta acasă.

După ce a spus aceste cuvinte, a plecat în grabă.

Noi l-am ajutat pe Nicolae Velea să-şi prindă „doliul” la rever şi, astfel înarmat, el s-a prezentat în faţa comisiei, unde mecanismul înduioşării a funcţionat din nou.

Cei care însă, ulterior, au încercat să-l imite pe scriitor n-au mai avut succes.

*

La începutul anilor ’80 lucram sub conducerea lui Ion Cristoiu la SLAST (Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului). Prin redacţie se perindau mulţi scriitori tineri, dornici să colaboreze. Într-o zi, în biroul lui Jack (aşa îi spuneam pe atunci cu toţii lui Ion Cristoiu) a intrat o tânără prozatoare, Carmen Francesca Banciu. Constatând că el nu se afla acolo, s-a aşezat într-un fotoliu, în aşteptarea lui. Carmen, o excentrică, obişnuia să-şi poarte copilul nou-născut cu sine, într-un coş de nuiele împletite. Coşul cu copilul l-a depus pe biroul lui Jack, deasupra unui teanc de manuscrise. După un timp, în încăpere a intrat un coleg de-al nostru, cunoscut pentru înclinaţia lui de a curta orice femeie, şi a invitat-o pe prozatoare la o cafea, la bufet. Carmen a plecat cu el, lăsând coşul cu copil cu tot pe birou.

Toate acestea, le-am reconstituit ulterior. Atunci, însă, nu ştiam cum se succedaseră faptele. Mă aflam într- o încăpere alăturată şi l-am auzit pur şi simplu pe Jack ţipând îngrozit:

– Alex! Alex! Vino repede aici!

Am alergat la el crezând că se întâmplase o nenorocire. Jack, roșu la față, sufocându-se de spaimă, îmi arăta cu degetul spre propriul lui birou:

– Ce e acolo?!

Am examinat coşul, pedant, şi i-am răspuns:

– Un copil.

Nu de răspunsul ăsta avea nevoie:

– Ştiu că e un copil. Dar ce caută aici?!

Atunci, jucându-mă, i-am spus:

– Cred că e un copil făcut de tine, în afara căsniciei. Iar tânăra mamă ţi l-a adus în dar, ca să-ţi aducă aminte de obligaţiile pe care le ai...

Ion Cristoiu îşi pierduse însă complet umorul:

– Alex, te implor! Ia-l de aici! Ia-l! Să dispară! Să nu-l mai văd! Fă asta pentru mine!

N-am să uit niciodată panica de atunci a lui Jack. Când s-au lămurit lucrurile, a fost atât de bucuros, încât i-a publicat prozatoarei toate textele pe care ni le adusese, fără să le mai citească.

P.S. În fotografie (nu inventez) Ion Cristoiu mă aplaudă pe...mine, cu ocazia primirii unui premiu literar.