La aspect nu-ți spune mare lucru, dar de-o guști n-o mai uiți! O delicatesă uitată, veche de mii de ani, și-a făcut apariția în târgurile bucureștene.

De vreun an încoace, la târgurile cu produse tradiționale din București și-a făcut apariția și un nene, mare cât un munte, care are pe taraba sa de la Târgul de Turism de la Romexpo o chestie care aduce, la aspect, cu o halva. Atât doar că mâncarea respectivă este 100% din carne și se numește, simplu „sloi de oaie”. Un fel de carne la garniță, sau „la găleată”, cum îi mai spun oltenii. Legenda spune că sloiul e oaie e una din puținele mâncăruri dacice, prezervate în primul rând de momârlanii de pe lângă Petroșani și Petrila. Realitatea este că ancestrala mâncare ciobănească e răspândită în tot sudul Ardealului.

Se face din carne de oaie stearpă sau berbec gras

„Io sunt ardelean get-beget, de la Vințu de Jos, județul Alba și, vă spun io, sloiul de oaie e mâncarea ciobanilor, de pe vremea lui Decebal!”, se înfoaie mândru tare, Nicolae Ciobanu, un zdrahon de 37 de ani și 140 de kilograme. Taie atent, de parcă ar felia un cozonac, cu un ditamai cuțitul, o bucată de sloi. „N-a început mâncarea asta, neapărat, de la momârlani. Io cre’ că a început din Munții Poiana Sibiului și apoi, din Parâng!”, se învârtoșează, roșu în obraji, nea Nicu. Zice că specialitatea pe care o vinde se pregătește, simplu, din carne de oaie stearpă, sau de berbec, sau și din una și din alta. „Se face tot timpul anului, da’ e bună de mâncare mai mult iarna, că e mai grea... Se fierbe carnea în cazan, cu toate mirodeniile, cu ceapă și ardei, până pică de pe os, apoi se pune în ceaune mai mici și se lasă la închegat. Un sloi ca al meu are garanție și doi ani, dacă îl păstrezi la rece, nu neapărat în frigider. Moșstrămoșii noștri îl țineau pe munți în izvoare, în apă de izvor rece, înfășurat în tifon sau, mai demult, în pânză”, explică Nicu Ciobanu, procesul de fabricație și păstrare a sloiului de oaie. Păi, apa nu alterează? Nea Nicu râde de se zguduie taraba: „Apa nu duce cu ea seul! Nu se topește seul de la apă... Poate de la o pălincă!”.

Rețetar de coban harnic

Ciobanul din Vințu de Jos e la al patrulea drum în Capitală. Zice că nu vinde mai mult de 15-20 de kilograme de „sloi” în 3-4 zile. E necăjit, cumva: „Mai bine merge tocana de berbecuț, telemeaua de oaie și virșli...”. Virșli sunt un fel de cârnați de oaie - specifici Țării Hațegului, cu aspect de crenvurști, care se mănâncă numai fierți.

Nu rezistă și începe să laude iar piesa sa de rezistență, sloiul de oaie: „Se poate mânca rece, cu pâine și ceapă roșie. Dacă-l încălzești e musai cu mămăligă și brânză de oaie sau cartofi. Și nu strică de loc niște murături!”, te face nea Nicu să-ți plouă în gură. Părerea sa e că e mai bun rece: „Cald pierde din calorii și din gust, plus că faci miros în casă și nu place la toată lumea”.

O sută de inși întreabă, doi cumpără

Bucureștenii nu prea se înghesuie la măsuța sa. La prima vedere, sloiul de oaie nu e prea atrăgător. Asta până bagi o bucățică în gură! „Io aproape că m-am săturat să explic... Dintr-o sută de curioși cumpără doi, poate trei. Nu știe lume pe aici de delicatesa asta!”, se îmbufnează ciobanul ardelean. Adevărul e că, pe cât de gustos e sloiul, pe atât de greu pică la lingurică, dacă nu-l „arzi” cu pălincuță și murături: „Asta-i mâncarea din traista ciobanului! E hrana lui de bază de toamnă, până primăvara, alături de brânză și mămăligă!”. Da’ chiar e rețetă dacică, după cum se spune? Iar îl umflă râsul: „Să vă dau detalii, de pe atunci, nu poci, că nu eram născut... Da’ mare diferență nu cre’ că e”.

Rețeta tradițională a „Sloiului de oaie” momârlănesc

Sloiul se face din carne de oaie stearpă sau berbec. Carnea se pune la fiert în seul propriu. Nu se pun plămânii sau oasele mari, care ar înmuia compoziţia. De obicei, se folosesc două oi, una grasă şi una slabă. Carnea scade, într-un final, dintr-o singură oaie rezultând 10 sau 12 litri de sloi. Dacă grăsimea nu e suficientă, se poate adăuga untură de porc. La jumătatea fierberii se adaugă sare. Când se desprinde carnea de pe os, se adaugă ceapă tocată mărunt, puţin usturoi, foi de dafin şi piper. Oasele se pot scoate sau nu, după gust. Compoziţia se toarnă, tradiţional, în vase mici de lemn sau, mai nou, în oale smălţuite. Se are în vedere, ca la piftie, ca grăsimea să acopere întreaga carne. Sloiul se păstrează în încăperi reci. Se poate depozita şi în frigider. Înainte de a fi servit, sloiul se porţionează cu cuţitul şi se încălzeşte. Se consumă cu mămăligă caldă şi brânză de oaie frământată.