Un cunoscut tehnician a antrenat reprezentativele României, Egiptului, Siriei și Algeriei. În plus, a mai avut șansa de-a conduce și naționalele din Iran și Israel, dar a ratat ocazia de-a lucra la Teheran și Tel Aviv.

Mircea Rădulescu (81 de ani) se mândrește cu o performanță foarte rar întâlnită în fotbalul românesc. Fostul director al Școlii Federale de Antrenori și-a trecut în CV patru echipe naționale, iar la acest capitol se află la egalitate cu Ted Dumitru, românul care a lucrat în Zambia, Swaziland, Namibia și Africa de Sud.

Bulgarii ne-au pus piedică

Mircea Rădulescu povestea pentru EVZ, în urmă cu câțiva ani, experiențele trăite la primele reprezentative ale României, Egiptului, Siriei și Algeriei. După ce a fost „secundul” lui Mircea Lucescu, la prima selecționată care a participat la Euro 1984, Rădulescu a devenit selecționer în 1990.

„România trecea printr-o perioadă grea. Pierduse celebrul meci cu Bulgaria (0-3) și Gheorghe Constantin fusese dat afară. Nu mă așteptam să fiu propus, dar s-a mizat și pe experiența pe care o acumulasem ca secund și ca antrenor la naționala de tineret”, spune fostul antrenor. În calificările pentru Euro ‚92, „tricolorii” au eșuat din cauza remizei cu Bulgaria, de la Sofia (1- 1). „A fost un eșec ce mi-a lăsat un gust amar, deși eu nu pierdusem niciun meci în acea campanie. Atunci când s-a stabilit programul pentru preliminarii, se hotărâse să jucăm cu bulgarii în ultimul meci la Sofia. Era un calcul. Echipa care nu mai avea șanse să o ajute pe cealaltă. Însă, cu o zi înainte, naționala noastră de tineret, care nu se mai putea califica la turneul final, a învins Bulgaria, rămasă în cursă. Vecinilor noștri nu le-a căzut prea bine și la meciul de seniori au tras pentru Scoția.”

N-a putut intra în vestiar, pentru că aerul era irespirabil

Rădulescu a fost reconfirmat în funcție, dar a plecat la începutul anului 1992, după un amical pierdut în Grecia (0-1). În 1993, tehnicianul român a semnat cu Federația Egipteană.

„Aveau un proiect amplu și voiau antrenori români. Am venit împreună cu Dridea, Cernăianu, Motroc, Oaidă și Staicu. Eu eram director tehnic și selecționer. Băteam țara cât era de mare, ca să cunosc jucătorii. Ziariștii au fost uimiți când la o conferință le-am vorbit despre 30 de jucători, fără să am notițe”, își amintește tehnicianul, care s-a despărțit de egipteni după o întâmplare ciudată. „Eram în Ghana, pentru două amicale. La primul joc, la pauză, i-am spus translatorului să le zică jucătorilor să intre în vestiar, să-și dea cu apă pe față și să iasă afară. Nu se putea sta acolo, nu era aerisit bine… Translatorul m-a lucrat și s-a aflat la Cairo, la întoarcere, că eu nu am vrut să intru în vestiar. Presa a luat foc și oficialii miau zis că trebuie să ne despărțim, deși țin la mine”, își amintește Rădulescu.

În Algeria, a învins România

În 1997, tehnicianul a ajuns la naționala Siriei: „Prin intermediul unor foști studenți sirieni, care mă știau de când antrenam la Sportul Studențesc, iar ei stăteau în Regie. Mi-a plăcut mult la Damasc. Siria era o țară prosperă atunci, liniștită, era o plăcere să trăiești acolo. Eu m-am întors în România după un an, pentru că simțeam nevoia de o altă provocare profesională”.

După doi ani, în 2000, Mircea Rădulescu a devenit selecționerul Algeriei: „Aici era mai ușor, pentru că puteam vorbi direct în franceză și nu pierdeam timpul cu translatori. Algerienii aveau fotbal ridicat calitativ, mulți jucau în Franța. Am împărțit postul de selecționer cu un tip, Djaadaoui. Era dificil, cu destule ciudățenii. Greu de lucrat cu el. În Algeria am jucat două amicale contra României, care era antrenată de Loți Bölöni. A fost ciudat să aud imnul și să stau pe banca algerienilor. Am câștigat noi un joc (3-2), au învins și românii cu același scor”. Rădulescu a mai fost aproape de două echipe naționale: „Am negociat cu Federația de Fotbal din Iran, dar la final președintele mi-a spus că îmi poate oferi jumătate din ceea ce solicitasem. Apoi, am discutat cu israelienii. Conducătorul federației mi-a spus, înainte de-a bate palma, că totul trebuie să rămână secret.

Însă, seara, la Hilton, în Tel Aviv, m-a văzut un ziarist și s-a aflat că urma să preiau naționala. Totul a căzut, pentru că ulterior s-a supus la vot, în cadrul federației, și eu am pierdut în favoarea lui Shlomo Scharf, la un vot”.