Naşterea sa, oricît de certă, este cumva misterioasă. Actele de stare civilă indică data precisă a naşterii: 22 februarie 1810. Şi totuşi, Fryderyk Franciszek Chopin a susţinut mereu că s-a născut pe 1 martie 1810. Adăugînd la mister, apropiaţi ai săi, precum sora sa Ludwika sau prietenii săi Jules Fontana şi Franz Liszt, afirmau că data naşterii sale a fost, de fapt, 1 martie 1809. Chopin inisista să fie un mai tînăr din motive neclare pentru ei.
Moartea sa este, la fel, certă şi misterioasă deopotrivă. Părerea unanimă, devenită cunoaştere comună, a fost că tuberculoza l-a răpus pe 17 octombrie 1849. Totuşi, pe certificatul de deces emis după autopsie stă scris „cauze necunoscute”, iar prietenii săi confirmau o cu totul altă cauză: George Sand. După despărţirea de ea, în 1847, la capătul unei relații de 8 ani, Chopin nu şi-a mai putut reveni niciodată. Pentru cineva ca Chopin, o relaţie cu cineva ca George Sand nu putea duce decît la devastare şi stingere agonică. El, fragil, sensibil, aerian, sentimental şi nostalgic – ea, independentă, puternică, excentrică, trepidantă. „Singura mea treabă este să fiu liberă” – profesa George Sand în anii relației cu Chopin. Mai tîrziu, spre anul morții ei (1876), ea va nota ”Inima mea e un cimitir”. Așa se termină o viață liberă. Există o anume libertate care frînge inima. Medicina legală nu a ajuns niciodată la performanţa de a putea stabili „inima frîntă” drept cauză a vreunei morţi, dar oamenii ştiu, de cînd sînt ei, că cel mai des se moare „de supărare” sau „de inimă rea” și cume trauma inclasabilă medical ”ruperea inimii”.
Aceste întîmplări din jurul naşterii şi morţii lui Chopin par a fi paradigmatice pentru arta lui. Şi naşterea şi moartea sînt fapte cu riguroasă mărturie administrativă. Certificate cu putere peremptorie stabilesc data şi, pentru deces, cauza. Şi totuşi, în cazul lui Chopin, puterea actelor este subtil contestată de mărturii. Actele nu spun tot. Iar în spaţiul melnacoliei, actele nu spun nimic. Printr-o ciudată coincidenţă, cam acelaşi lucru se întîmplă cu muzica lui. Partitura compusă de Chopin, certă pentru orice interpret, cere o fărîmă de libertate. Partitura spune muzica, dar, mai ales la Chopin, nu spune tot. Nu poţi reda palpitul chopinian dacă nu asumi libertatea de te plimba singur prin grădina melnacoliei. Chem mărturia lui Byron Janis, unul dintre cei mai buni pianişti chopenieni: „Pentru interpretarea muzicii lui Chopin, nu există cuvînt mai important decît rubato. Vine de la italienescul rubare care înseamnă a fura, dar în muzică înseamnă, de fapt, ia şi dă. Dacă furi un pic de timp aici, trebuie să-l dai înapoi mai încolo. De exemplu, cîntînd o frază melodică, dacă mergi repede în primele două măsuri, trebuie să încetineşti în următoarele două astfel încît libertatea pe care ţi-o iei să nu rupă pulsul ritmic. Sentimentul clasic vine de la mîna stînga, cu care Chopin insista să se cînte cît se poate de egal. Astfel, mîna dreaptă poate să fie romantică şi să cînte pe cît de liberă o lasă mîna stîngă. Fiecare interpret va utiliza această libertate cum vrea şi aceasta este frumuseţea libertărţii disciplinate care-l face pe Chopin să fie Chopin.”
Cuvintele. Despre Chopin, cuvintele se cuvine a fi rostite cu aceeaşi sacadată melancolie cu care curg notele nocturnelor sale. La noi, Bacovia, omul cu cel mai acut instinct al picăturii de ploaie din univers, a făcut-o cel mai bine. Aşadar, ”rubato”. Şi ”zal”. Cuvîntul polonez destul de greu de tradus, cu care Liszt caracteriza întreaga muzică a lui Chopin. ”Zal”este melancolie, nostalgie, tristeţe trăită atît de intens încît îi poţi simţi pe buze gustul amărui, dorul sec al exilatului – toate acestea împreună. Prin 1836, într-o după-amiază, în casa contesei Marie d’Agoult, iubita lui Liszt, Chopin a cîntat răvăşitor. Contesa a mărturist sentimente puternice la auzul muzicii lui Chopin - se simţea pradă unui fel de meditaţie solmnă şi tristă, ca şi cum ar vedea umbrele unor pietre tombale peste care ar alerga, mînate de un vînt tomnatic, frunze şi flori. Cu ochii umezi, contesa d’Agoult l-a întrebat pe Chopin care să fie cauza pentru care inima ei a fost copleşită de asemenea sentimente. Chopin a încercat să explice spunînd că totul depinde de inima ei, dar Lizst a erupt din fotoliul său rostind cuvîntul. Zal!
Cuvîntul simplu pentru sentimentul complicat, tandru şi umil, ca o reverie murmurată, un abandon de sine în spectre umbroase şi jilave. Lui Chopin i-a plăcut cuvîntul. Şi el şi Liszt l-au repetat, incantatoriu aproape, întreaga zi. Apoi, Liszt l-a scris în însemnările sale şi l-a folosit de cîte ori a vorbit despre Chopin.
Se află la îndemîna oricui, graţie Internetului, singura fotografie a lui Chopin care a ajuns pînă la noi - cea făcută de Bisson în ultimul an de viaţă al muzicianului. A se privi... Încet. În timpul privirii, a se asculta Nocturna op. 27 nr. 2 în re bemol major. Cu Janis, dacă se poate. Zal.
Recomandările noastre
