Elena locuia chiar vizavi de bunica lui Mitică, dar, rușinoasă din fire, nu îndrăznise să intre în vorbă cu băiatul. Îl privea cu coada ochiului printre stinghiile gardului, ori își găsea de lucru strângând buruienile din fața porții, când Mitică bătea mingea pe stradă.

Îi venea să-i spună că ar putea foarte bine să-și țină companie unul altuia, pentru că ea se pricepea la fotbal și la alte jocuri de băieți. Dar timiditatea îi ținea buzele legate.

Într-o zi Mitică a azvârlit mingea direct pe prispa casei unde locuia Elena. Fata era atât de fericită că va ajunge, în sfârșit, să-l cunoască, încât a sărit din curte ca un arc, ținând în brațe obiectul rotund care îi apropiase.

I-a întins mingea, dar cuvintele pe care ar fi dorit să i le spună, stăteau îngrămădite în gât, lăsându-i gura goală și mută.

Murea de ciudă că ea, care era atât de vorbăreață, tocmai acum se pierduse cu firea.

Mitică a privit-o absent și a luat mingea fără să-i mulțumească. Elena a plecat, hotărâtă să-l ignore tot restul vacanței.

A mai trecut o săptămână fără ca nimic din ce merită povestit să se întâmple.

Într-o după amiază de duminică, Elena plecase să se scalde în râul de la marginea satului, însoțită de câteva prietene. Era singura lor distracție în acest loc uitat de lume, unde viața și timpul se târau după alte unități de măsură decât pe restul planetei.

Și cum se bălăceau fetele în apa râului ce părea că fierbe sub lumina soarelui, o siluetă necunoscută le-a tulburat distracția.

-Cine e? Eu nu-l cunosc. S-a speriat una dintre ele.

-Il știu eu, e nepotul vecinei mele. Vine de la oraș, nu e de pe la noi.

-Și de ce ne spionează ?

-De unde să știu ?

-Păi ai zis că îl cunoști. De ce nu îl întrebi ?

-E un ciudat, nu vorbește cu nimeni.

Mitică s-a așezat la rădăcina unui copac, privind jocul fetelor.

-Haideți să plecăm de aici, a propus Elena.

-Dar nu avem haine pe noi, o să ne vadă dezbrăcate.

-Suntem copii, le-a liniștit Elena.

Fetele, deranjate de prezența lui Mitică, și-au abandonat joaca, ieșind la mal.

Sunt fracțiuni de secundă ce cântăresc mai mult decât o viață și frânturi de timp ce schimbă destine. A fost de ajuns o privire și viața Elenei s-a schimbat pentru totdeauna.

Trupul ei mlădios și abia înmugurit, ieșea în evidență, oricât de nepăsător ai fi fost în fața frumuseții pure.

Sânii aveau deja un contur domol, cât să lase o dâră de umbră pe trupul zvelt, cu carnea tare și neatinsă de păcate. Era un amestec periculos de copil și femeie, iar Mitică, aflat la vârsta descoperirii sexualității, nu avea cum să rămână orb în fața tentației.

-Parcă o știu pe țărăncuța asta, vorbea singur. E fata vecinilor.

În spatele genunchilor juliți, a obrajilor arși de soare și a codițelor împletite, băiatul descoperise o făptură de la care nu-și putea lua ochii.

Elena i-a găsit privirea înfiptă în trupul ei gol și i-a pătruns gândurile cele mai adânci. Simțea că între ei se năștea ceva.

Fetele s-au îndepărtat gălăgioase și vesele, iar Mitică a rămas locului, ca și cum imaginea Elenei ar fi fost încă acolo, lăsându-se admirată.

A doua zi, dis de dimineață, o minge a tulburat liniștea găinilor care-și făceau de lucru prin curtea Elenei.

-Hei, e cineva acasă? A strigat Mitică la poartă.

De nicăieri a apărut fata pe care o căuta, cu părul răvășit de somn și urme proaspete de pernă pe obraji.

-Ce vrei ?

-Să-mi dai mingea.

-Și dacă nu ți-o dau ?

-Atunci va trebui să o iau singur.

Două ore a zăbovit Mitică în curtea Elenei, povestindu-și unul altuia tot ce le trecea prin cap.

Prietenia lor se înfierbânta cu fiecare zi dogoritoare de iulie, dar erau prea curioși amândoi ca să se oprească. Stăteau împreună cât era ziua de lungă, fără ca cineva să-i afle și nu-și luau rămas bun până ce luna nu se arăta sus pe cer ca să-i trimită la culcare.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE