Vasalitatea - diplomație sau compromis? Domnitorii medievali au acceptat alianțe cu vecinii mai puternici prin acceptarea contractului vasalic

Mircea cel Bătrân. Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul sunt domnitorii emblematici ai Evului Mediu românesc în Țara Românească și Moldova. Istoriografia a analizat politica lor externă și toți au în comun un lucru: recunoașterea vasalității. Istoriografia comunistă a minimalizat vasalitatea, transformând-o în tratat de alianță.

Vasalitatea: Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun

Vasalitatea lui Mircea cel Bătrân, domnitor al Țării Românești față de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg a fost realizată prin Tratatul  din 7 martie 1935. Mircea cel Bătrân fusese alungat după succesul de la Rovine și căuta să revină. Eșecul Cruciadei de la Nicopole (25 septembrie 1596) l-a convins pe Sigismund de Luxemburg să se bizuie pe el, fiindcă îi cunoștea mai bine pe otomani.

Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei a avut și el nevoie de vasalitatea Poloniei. La 12 martie 1402, a încheiat Tratatul cu Regele Poloniei Vladislav Jagiello. Între timp, la Lubau, la 15 martie 1412, Polonia și Ungaria fac o alianță în care se înțeleg în secret, inclusiv în privința Moldovei. Numai că Alexandru cel Bun, prieten cu Mircea cel Bătrân nu supără Polonia astfel că înțelegerea de la 15 martie 1412 de la Lublau nu se aplică în privința Moldovei.

Vasalitatea Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul

Vasalitatea a fost aleasă și de Ștefan cel Mare, in extremis. Dacă avea alianță cu Ungaria, după victoria de la Baia, cu Polonia, a trebuit în 1485, să apeleze regele Poloniei Casimir IV Jagiello, la Colomeea. În 1484, Chilia și Cetatea Albă fuseseră pierdute de Moldova. Ștefan are ca și bunicul lui, Alexandru cel Bun, succes ca urmare a vasalității. Câștigă cu ajutor polon două victorii contra tătarilor și turcilor, la Cătlăbuga la 16 noiembrie 1485, respectiv Șcheia - 6 martie 1486.

Ioan Albert, regele Poloniei va încerca în 1497, să ocupe Moldova, sub pretext că dorea să elibereze Chilia și Cetatea Albă, dar Ștefan îi înfrânge pe drumul de întoarcere al polonilor în Codrii Cosminului. Ștefan cel Mare, în 1502, în baza dreptului istoric, anexează prin victorie pe câmpul de luptă Pocuția, pe care polonii o oferisă gaj primului domnitor moldovean Petru Mușat, în schimbul unui împrumut.

Mihai Viteazul a fost nevoit să accepte vasalitatea Principelui Ardealului Sigismund Bathory la 2o mai 1595. Deși boierii și-au negociat privilegii, tratatul i-a asigurat domnitorului român sprijinul Ardealului în victoria de la Giurgiu contra turcilor. Mihai Viteazul trecuse în Ardeal după succesul de la Călugăreni, iar otomanii făcuseră jaf.

De ce istoriografia a denaturat lucrurile?

Evident, vasalitatea era considerată înjositoare. Domnitorii din care se revendicau comuniștii trebuiau să fie exemple de verticalitate. Vasalitatea le-ar fi diminuat din aura de invincibilitate contra dușmanilor. Și totuși, închinările domnitorilor români au existat și au adus de multe ori, beneficii Țării Românești și Moldovei. Vasalitatea era o formulă diplomatică aplicabilă în epocă, formulă care nu avea nimic înjositor. Era vorba de arta diplomației și a compromisului.