„Omul cel bun din Seciuan”, de Bertolt Brecht, în regia lui Andrei Şerban a avut premiera la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra pe 9 octombrie. Întreaga lume artistică a participat la eveniment.

Să zicem că mergi la teatru rar. Atât de rar încât cu mare greutate dai de vreun chip cunoscut pe scenă. Să zicem că nu eşti preocupat de persoana care ţine frâiele spectacolului în mâini, că vii în oraş ca să ai un motiv să bei o bere după aceea cu iubita, prietenii sau că, pur şi simplu, n-ai unde pierde vremea.

Să zicem că habar nu ai că există oameni pentru care scândura aceea, pe care ei o numesc cu evlavie SCENĂ, este locul unde respiră zilnic, repetă zilnic, trăiesc zilnic clipa. Cu vocaţie şi devotament... Să zicem că problemele tale sunt atât de grave încât nimic nu te mai impresionează, că ai uitat cum trebuie să te comporţi cu cei din jurul tău, că ai aşezat în sertăraşele creierului tău tot ceea ce televizorul a avut grijă să te înveţe, că ţi-ai plecat capul într-atât încât a devenit una cu pământul şi că habar nu are coloana ta vertebrală cum arată cerul, darmite ce culoare are. Trăim, pare-se, într-o ţară liberă, una în care libertatea de expresie este garantată prin lege.

Şi tocmai de aceea dă-mi voie, spectatorule care decizi să intri la Teatrul Bulandra să vezi „Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht, în regia lui Andrei Şerban, să-ţi spun că trebuie să ai mare grijă! Spectacolul este recomandat pentru suflet. Un fel de vaccin împotriva celei mai crunte  boli existente la ora actuală pe Pământ, INDIFERENŢA. O să ieşi alt om de la această întâlnire cu actorii teatrului, nu o să te mai recunoşti. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine cred că mai bine nu te duci să vezi piesa. S-ar putea să te trezeşti din somnul în care alţii au avut grijă să te adâncească. Nu ştiu dacă eşti pregătit să faci faţă adevăratei libertăţi interioare!

Cât de greu îţi este ţie, muritor de rând, să găseşti un singur om bun în lumea aceasta? Te-ai gândit vreodată la asta, spectatorule! „Omul cel bun din Seciuan” (varianta aleasă pentru acest spectacol, deşi cea corectă este „Omul cel bun din Sîciuan”) despre asta vorbeşte, despre cât de greu le-a fost zeilor să găsească un om bun într-un oraş care poate fi oricare în lumea aceasta, chiar şi Bucureşti.

Revenirea pe scena de la Bulandra a unui regizor precum Andrei Şerban este un eveniment ce nu trebuie ratat. De altminteri, repetiţiile cu public desfăşurate în luna iulie a acestui an au demonstrat, dacă mai era nevoie, genialitatea celui care a mai îndrăznit să ne ceară să căutăm un om bun, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, în 1968, cu puţin înaintea plecării sale din ţară. A doua oară a fost la New York. Că a ales să mai caute o dată la sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra din Grădina Icoanei putem spune că este o mare şansă pentru noi.  Regizorul a afirmat că a ales să reia textul brechtian datorită similarităţii momentelor istorice, la distanţă de aproape o jumătate de secol.

Au trecut atâţia ani şi noi tot căutăm un om bun alături de zeii din textul lui Brecht. Suntem în aceeaşi derivă, în aceeaşi criză a valorilor. Parcă nimic nu s-a schimbat. Viziunea regizorală a lui Andrei Şerban  ne arată clar că cerul şi pământul şi-au inversat rolurile, deasupra noastră un cer de maci, iar dedesubt un pământ senin cu stele. Când pătrunzi în sala de spectacol şi vezi atâţia maci deasupra ta înţelegi că scara valorilor e inversată şi de doar de tine depinde ca ea să revină la normal. Da, de tine, acel spectator care decide să devină el omul bun pe care zeii îl caută de atâta vreme.

Povestea lui Brecht se întâmplă într-o perioadă când zeii au simţit nevoia să verifice dacă pe Pământ mai există oameni buni. Trei zei încearcă, aidoma lui Sfântul Petru şi lui Dumnezeu, în basmele populare româneşti, să găsească un loc unde să-şi odihnească oasele istovite de drumul lung şi obositor de la pământ la cer. De fapt, viceversa... Îl găsesc în persoana prostituatei Shen Te, care nu se îndură să-i lase fără găzduire. De fapt, chiar simte că nu e vrednică de marea cinste ce i se face. Zeii îi oferă drept recompensă o sumă mare de bani şi îi cer să continue să fie „un om bun“, dar în acelaşi timp să-şi trăiască şi propria viaţă. Ca să supravieţuiască în oraşul în care până atunci făcea trotuarul, Shen Te decide să deschidă o mică tutungerie, care va fi curând invadată de tot soiul de fiinţe parazite care mai că nu cer sufletul fetei pe o tipsie de argint, într-atât îi acaparează viaţa şi casa. Shen Te creează un personaj care să o ajute să facă faţă situaţiei, vărul ei pe nume Şui Ta. Acest „văr” o apără şi o ajută în momentele cele mai grele, în fapt, el este cel care ştie să rostească singurul cuvânt pe care Shen Te nu l-a folosit niciodată: NU. „Îngerul mahalalei”, cum începe să fie numită, dăruieşte din ce are până când ajunge să nu mai aibă nimic.

Chiar şi mică bucurie pe care viaţa i-o face, scoţându-i în cale un aviator de care se îndrăgosteşte, e de fapt o lecţie pentru Shen Te. Toţi ştiu mai bine ce e potrivit pentru ea, toţi găsesc soluţii, toţi profită de ceea ce ea are din belşug, bunătate. Poate cea mai cutremurătoare scenă din întreg spectacolul este cea în care Shen Te descoperă că urmează să devină mamă şi interpreta acesteia, Ana Ularu, reuşeşte să te ridice, spectatorule, prin vibraţia pe care o atinge prin intermediul jocului ei până la cerul de maci şi înapoi. O mamă care ştie că va aduce pe lume o viaţă ştie că nimic nu mai poate fi la fel după acel moment. O mamă care ştie că de ea depinde viaţa copilului ei se va folosi de tot ce are la dispoziţie care să lupte. Binele şi răul, umbra şi lumina dau lupte în fiecare dintre noi. De altfel, bucuria cu care personajul Shen Te primeşte răstignirea beţelor de bambus care până mai înainte serveau ca delimitare a spaţiului în care exista tutugeria pe care o deschisese, ajungând până la fabrica de tutun în care lucrau peste 400 de angajaţi într-un final, arată că lumina din ea respiră, trăieşte şi a câştigat, chiar dacă celorlalţi li se pare că nu e aşa.

Andrei Şerban fascinează prin faptul că te poartă pe tine, spectator, în lumea imaginată de el. Pentru câteva ore respiri acolo unde eşti dus, vezi ce a văzut el, descoperi ce există acolo, înveţi şi când revii eşti mai bogat decât ai fost vreodată. Teatrul este, datorită lui Andrei Şerban o lume mai bună, într-o perpetuă schimbare. Emoţiile premierei sunt mereu vizibile, dar de data aceasta actorii le-au folosit în mod constructiv, au părut nişte soldaţi care luptă pentru fiecare bucăţică din pământul patriei, atât de preţioasă. Generozitatea lor continuă pe scenă nu poate însemna decât un singur lucru, că regizorul a reuşit ceea ce şi-a propus de la bun început: alegerea corectă a fiecărui actor pentru un anumit rol. Şi faptul că unii au interpretat două sau chiar trei roluri n-a făcut decât să arate cât de mare a fost implicarea în acest proces al concepţiei, naşterii şi creşterii unui spectacol de asemenea anvergură precum „Omul cel bun din Seciuan”. Să faci un prim pas, să ai îndoieli, să faci un bine, să simţi că răul din tine loveşte ce întâlneşte în cale, să te zbaţi, să lupţi cu demonii din interior şi din exterior, să laşi lumina din tine să irumpă, atingând cu blândeţea ei totul. Toate acestea sunt stările prin care actorii acestui spectacol trec în fiecare seară, şi vor continua să treacă de acum din ce în ce mai bine. Aplauzele sunt metoda cea mai sigură de a li se spune că efortul lor nu este fără rost, iar rugul pe care ard de fiecare dată, scena, va topi toate inimile îngheţate din oraşul acesta.

Vlad Ivanov a avut mistria, cimentul şi toate cărămizile posibile la îndemână ca să ridice rolurile primite la înălţimi ameţitoare, Vang, vânzătorul de apă din Seciuan, Shu Fu, frizerul plin de bani, şi Femeia. A avut toate acestea pentru că talentul sau harul curge necontenit prin fiinţa sa. Inconfundabil, perfect în locul în care vrea şi trebuie să fie, umil şi modest, elegant şi alunecos, efervescent şi rapace. A jucat şi cântat aşa cum scena de la Bulandra ştie că se poate şi că trebuie pentru ca Îngerul să coboare.

Pe Ana Ularu nu ai nicio şansă să o uiţi după ce ai văzut-o în Lolita cu Ştefan Iordache. Privind-o cum rupe hainele unui personaj, lăsând un altul la suprafaţă, nu m-am gândit decât la mândria pe care ar fi simţit-o marele actor ce i-a fost partener dacă ar fi avut şansa să o vadă la premieră. Emoţia pe care acest om bun, ce luptă să rămână astfel în oraşul în care trăieşte, ţi-o produce este copleşitoare. Te gândeşti fără să vrei dacă şi tu eşti un om bun, câte compromisuri ai făcut la rândul tău până acum ca să le faci celorlalţi pe plac şi să fii în rândul lumii, dar mai ales dacă în viaţa ta există chiar şi un singur om bun care se va bucura într-atât că te vede încât te va îmbrăţişa oriunde, oricând. Ana Ularu a fost Shen Te şi Şui Ta cu pofta cu care un bărbat îi spune femeii pe care o iubeşte că o vrea, cu blândeţea cu care o mamă îşi strânge copilul la piept şi cu duritatea unui suflet care n-a cunoscut bucuria niciodată.  

Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea au fost zeii ce căutau omul bun, dar şi Doamna Iang, Doamna Shin şi Nepotul. Andrei Şerban nu putea găsi actriţe mai dedicate meşteşugului pe care l-au ales ca mod de viaţă decât aceste minunate doamne ale teatrului românesc, de care tuturor ne este dor. Scena este locul unde cuvintele pot fi rostite în câte moduri vrei sau nu vrei, unde mişcările tale pot fi agile sau dimpotrivă, unde poţi avea bucurii sau încercări, iar actriţe de calibrul celor trei de care am pomenit au găsit spaţiul potrivit pentru harul cu care au fost înzestrate. Cea a Teatrului Bulandra, în căutarea unui om bun prin Seciuan.

Daniela Nane, ce incredibilă alegere a regizorului pentru rolul Proprietăresei! O explozie de talent, neaşteptată, incandescentă. Dincolo de ascunzişurile femeii bogate, proprietara unei clădiri în oraşul din povestea noastră, care caută să ciupească bani de la toţi, care bârfeşte şi râvneşte la bărbaţii celorlalte femei fără scrupule, personajul Danielei Nane reuşeşte să ne lase să întrevedem o fiinţă ce dacă ar fi avut o singură şansă, cândva, demult, ar fi fost un om bun.

Poliţistul şi Şomerul au prins viaţă datorită lui Adrian Ciobanu. Expresiv, perfect integrat în piesă, fără îndoială cum nu se putea mai potrivită alegere a regizorului. Mişcările lui par atât de uşoare, atât de simple, dar puţini sunt cei care ştiu câtă muncă se ascunde în spatele fiecăreia dintre ele. Ca şomer, am avut sentimentul că l-am întâlnit la colţul străzii chiar înainte de a intra la teatru. Ca poliţist, mi-a întărit bănuiala că l-am văzut dând amenzi la intersecţia aceluiaşi colţ de stradă. Asta presupune actoria, a te supune unui tir de repetiţii, uneori draconice, până reuşeşti să fii acel personaj despre care până la întâlnirea cu el nu-i bănuiai existenţa.

Sun Iang, logodnicul cu două feţe al lui Shen Te, aviatorul care nu a zburat niciodată, a fost interpretat de Alexandru Potocean, pe care l-am descoperit cu bucurie în „The way back”, alături de Dragoş Bucur, Colin Farrell şi  Ed Harris. Cred, şi nu e cu putinţă să mă înşel, că acest rol îl va ajuta să-şi arate adevăratul potenţial.

În alte roluri i-am văzut pe Profira Serafim, Marcela Motoc, Silvana Negruţiu, Adela Bengescu, Simona Pop şi Mihai Niţă. Responsabil cu muzica a fost, neaşteptat, Raul Kuşak, pe care l-am recunoscut abia la aplauzele din final, după ce am făcut câteva fotografii. Machiajul alb l-a ascuns bine.

Probabil această călătorie în căutarea unui om bun vă va determina să priviţi cu mai mare atenţie la ceea ce înseamnă viaţa dumneavoastră, probabil că veţi fi motivaţi să căutaţi motive de bucurie zilnic, însă mai mult ca sigur că nu veţi rămâne indiferenţi. Această variantă pusă în scenă de Andrei Şerban, după cele din Piatra Neamţ şi New York, este cea mai potrivită în vremurile pe care le traversăm. Vă îndemn să o alegeţi dacă vreţi să vă vaccinaţi împotriva celei mai cumplite boli existente pe Pământ, INDIFERENŢA!

 

.