Un popor fără angoase

Exprimă doar o temere aflată în subconștientul britanicilor din epoca lui, și anume aceea că or să devină cu toții socializați și controlați. Nu e o predicție, ci mai degrabă de exprimare a fricii din timpul lui. O angoasă dincolo de luciditate. Da și nu. Motorul scrierii, lămurește acesta, este că cel ce scrie simte o angoasă la contemporanii lui și o transpune în ceeace scrie. Așa cum autorul ”Supunerii” exprimă angoasa dominării Franței de o cultură în mod esențial străină celei pe care țara s-a întemeiat, o angoasă în stare pură, care acum nu are nici o soluție.

Numai românii nu au angoase de exprimat. Nici vorbite, nici scrise. La noi, totul e clar.

Toate neîmplinirile şi aşteptările noastre milenare se coagulează, în această perioadă, doar în jurul premiului Nobel, niciodată luat, dar pe care Marele Scriitor e dator să-l ia, pentru țară. Mai putem adăuga și intrarea în spațiul Schengen, noul ”Diktat de la Viena” și, cu asta, obsesiile (nu angoasele!!!) noastre majore s-au epuizat. Puțin și bun!

”Marele scriitor” român, care a bulversat lumea literară scriind un jurnal de sute de pagini, când d-sale nu i se întâmplă absolut nimic stă mărturie. Fapt care nu a afectat starea lui de scriitor de geniu, pe drumul Nobelului. Promovat din greu, de instituțiile culturale ale statului, pe banii țărișoarei, el ia constant premii babane, ca să valideze cultural prostia şi ignoranţa noilor valuri de așa-ziși scriitori, construiți după aceeași rețetă.

Mă rog, e tot un fel de jurnal al nefacerii de (aproape) nimic, dar domnișoara/doamna poetesă se înscrie mai convingător în cerințele vremii.

Nu trebuie să ne mirăm. Trăim timpul în care talentul literar nu mai este cel mai important criteriu pentru acordarea unui premiu, criteriul principal devine toleranța persoanei, ideologia ei, felul cum se poziționează de partea corectă politic a istoriei. Deci, de ce nu, și la acordarea Nobel-ului. Dacă la noi, „întârziații” de serviciu ai Europei, acest fapt este posibil, cum să nu se poată aplica la scara întregii lumi?

Andrei Caramitru, fiul tatălui său, (gura păcătosului userist, adevăr grăiește!) a început o serie de dezvăluiri la adresa austriecilor, în contextul în care țara a rămas ultimul opozant al aderării României la spațiul Schengen. România se confruntă însă cu o opoziție directă din partea Austriei, care se opune aderării. Ministrul austriac de Interne, Gerhard Karner a respins intrarea României și Bulgariei în Schengen. Ne-am văzut scăpați de criticile cusute cu ață albă ale narco-statului Olanda și suntem acum puși la colț de către Austria, un mic regat neoficial al lui Putin.

„Să vorbim un pic de OMV PETROM. Și dau și un nume. Și cine trebuie luat la întrebări - Christopher Veit, șeful pe explorare și producție, austriacul cu cel mai important job acolo. Pentru că există suspiciuni de sabotare a economiei României și de furt generalizat” - ne spune dl Caramitru.

Se sparie gândul! Aflăm lucruri care Statul Român le-a știut, desigur și nu a mișcat un deget.

Marele Userist ne informează că că OMV a șantajat guvernul românesc că NU va exploata gazele din Marea Neagră decât dacă ajung la Viena. Că Petrom a tăiat producția de gaze și petrol la jumătate de la privatizare, fix înainte de război, sugerând că au primit ordin de la Gazprom. Că OMV a redus importurile de diesel pentru românia și Balcani la ordinul lui Putin că să creeze criză energetică.

Petrom a fost forțat să cumpere pe zeci, sute de milioane, “consultanță” de la firme decise în Viena fără nici un proces competitiv, că echipamentele cumpărate de Petrom la decizia OMV sunt cumpărate de la intermediari obscuri din offshore-uri la prețuri umflate de 3-5-10 ori?

Petrom a angajat rude ale politicienilor vechi și noi de prin România, la salarii umflate?

Mai știam, și noi, câte ceva. Cum de exemplu, Compania OMV controlată de statul austriac, acționarul majoritar al Petrom SA, asigura, de peste șapte ani, 73% din veniturile salariale ale familiei șefului SIE, în funcție la acea vreme, Mihai Răzvan Ungureanu.

Banii vin probabil și azi, printr-un contract contract consultanță medicală controversat și ținut la secret, al soției sale.

Apoi, mai știam că Statul român, prin Ministerul Energiei, l-a propus pe Răzvan Nicolescu, fost ministru al Energiei, pentru a face parte din Consiliul de Supraveghere al OMV.

Prea mult fum în jurul Austrorușilor de la Petrom-OMV, ca Statul Român să tacă. Și totuși, a făcut-o. Mai avem de așteptat, probabil, până ne vom speria cu adevărat la ce vom descoperi în spatele tuturor manevrelor actualului ministru al Energiei, Virgil Popescu. Manevrele lui în ceeace privește energia, care  de ani buni ni se par o bătaie de joc adresată poporului român, sunt sigur că ascund alte mașinațiuni greu de imaginat.

”Mai important însă decât prostia/lașitatea/trădarea conducătorilor noștri, lucruri cu care chiar ne-am obișnuit să conviețuim, este lipsa de solidaritate a așa-zisului ''Club Euroatlantic'' în fața acestei nedreptăți care se face României. Nici un lider semnificativ al vreunei țări din UE, ba chiar nici vreun oficial al SUA ce și-a declarat frăția cu noi în ultima vreme, n-au considerat că ar trebui să ne vină în ajutor criticând decizia samavolnică a Austriei, un stat neinclus în comunitatea de informații NATO, considerat ''proxy'' al Rusiei în UE și tolerat ca fiind căpușă al economiilor din Estul postcomunist al Europei. - scrie Cozmin Gușă, și câtă dreptate are…

”Miza este una economică - scrie Dan Andronic - nelăsând vreun loc de îndoială: OMV vrea să forțeze statul român să renunțe la dreptul de preempțiune asupra gazelor extrase din Marea Neagră. Dar și una politică: legăturile dintre cancelarul Nehammer și Vladimir Putin ne țin în afara Europei.

Am văzut încă o dată ce înseamnă cinismul în politica europeană. Soarta României este decisă de politicieni aroganți, cu aere de grofi încă nedeprinși cu schimbările de acum 100 de ani, a căror singură calitate pare a fi rapiditatea cu care fac calcule legate de raportul profit-pierdere.

În același timp, profesorul clujean Vasile Pușcaș, negociatorul-șef al României din perioada preaderării, mi-a trimis un mesaj. Din Istorie: „Viena ne disprețuiește, Budapesta ne urăște!” Avram Iancu. O sinteză a istoriei contorsionate ce marchează relațiile pe care Bucureștiul le-a avut cu țările din fostul Imperiu Austro-Ungar, în care românilor pare că li s-a rezervat pentru eternitate locul de iobagi, numai buni de folosit la toate muncile pe care austriacul nu are de gând să le facă vreodată în viață” Trebuia pus degetul pe rană, chiar dacă dureros… Dan Andronic asta a făcut și parcă văd cum crapă de nervi  apostolii- slugi ai Europei de tip Von der Leyen, noii ”lingători de clanțe” ai ușilor weceurilor Bruxelleze…

Lașitatea noastră proverbială a învins, așa cum ne-a învins și prin uciderea lui Constantin Brâncoveanu. E suficient, păstrând proporțiile date de mersul istoriei, să suprapunem peste ceeace se întâmplă azi României, experiența domnitorului Brâncoveanu. Marea  bogăţie, a lui și a țării  care a asigurat pacea, i-a adus însă şi sfârşitul domnitorului. A stârnit și invidia boierilor autohtoni, care au început să uneltească pentru mazilirea sa, pentru că doreau să înscăuneze unul de-al lor. În final, Brâncoveanu a ajuns ţinta turcilor care au vrut să pună mâna pe toate avuţiile.

Din aprilie, până în iulie, a anului 1714, membrii familiei Brâncoveanu au fost întemniţaţi şi batjocoriţi, în cele mai întunecoase beciuri ale închisorii. Turcii au încercat toate metodele de tortură pentru a-l face pe domnitor să mărturisească unde îşi ţine avuţiile: ”Începură caznele, pentru a face pe Brâncoveanu să mărturisească până în cel mai mic amănunt averea lui din ce se compune, unde sunt toate sculele, la ce bănci din ce  ţări are banii depuşi”, scrie C. Gane.

Sultanul însuşi şi invitaţii săi au fost prezenţi în piaţa publică la executarea celor şase români. Se spune că la execuţia lui Constantin Brâncoveanu, sultanul Ahmed al III-lea invitase ambasadorii din Veneţia,  Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic şi Rusia. 

Ca și azi, nici ambasadorii, nici reprezentanții ”marilor națiuni europene” nu au scos un cuvânt de protest la nedreptatea care ni se făcea…

Așa cum a funcționat așazisul spirit de solidaritate al creștinătății atunci, așa funcționează și spiritul fraternității Europene, azi.

Un lucru pare acum mai clar ca niciodată, după această infamă experiență a unei Românii tarate de propria-i neputință, învățată și repetată de secole, începând din întunecata stăpânire Fanariotă. Vom lua, poate, premiul Nobel pentru literatură, dacă el se va acorda pentru poezie Queer. Vom intra, poate în Schengen, când alții vor constata că au întrecut, în ce ne privește limita umilinței. Vom fi ceeace am fost de mult: un popor fără angoase. Vom rămâne în veci slugile oricui dorește, de la sparanghel, până la badante și până la tranzacționarea bogățiilor țării în folosul clasei ei politice de o infamie greu de imaginat…