Rareori mi-a fost dat să văd un om mai mulțumit de propria sa persoană, decât Vasile Blaga la emisiunea lui Robert Turcescu de miercuri, 28 mai a.c.
Fața îi radia, realmente, de satisfacție, la gândul cuțitului pe care a reușit să îl înfigă în spatele președintelui Traian Băsescu, iar în discursul său alternau dojenile superioare la adresa șefului statului cu puseurile de importanță, minele pline de gravitate și clariviziune ale unui lider responsabil, gata să-și asume firesc, rolul de leadership al dreptei românești.
Și aceasta, chiar dacă rezultatele PDL în alegerile europarlamentare nu au rupt gura târgului. Dimpotrivă. Dar dubla lovitură – aparenta izolare a lui Traian Băsescu, inclusiv la nivelul dreptei românești și perspectiva reală a unei apropiate reveniri la guvernare – l-au făcut pe Vasile Blaga să intre în pielea eroului luminat al actualei opoziții, în pofida lungului și dezolantului său non-combat cu puterea USL, amplu mediatizat, de la alegerile din iarna anului 2012 încoace.
Să fie foarte clar, alianța cu perspective de fuziune dintre PNL și PDL este o mișcare politică utilă și necesară, în contextul bătăliei forțelor de dreapta cu partidul-stat PSD. Ideea a fost adusă în discuție de Valeriu Stoica, acum 12 ani și încercarea sa de a o pune în operă l-a costat funcția de președinte al Partidului Național Liberal. Practic, Crin Antonescu reia astăzi politica lui Valeriu Stoica din anul 2002 (reorientarea PNL spre PPE și tentativa de unificare cu PD – azi PDL) proiect în numele căruia fostul președinte al liberalilor a fost nevoit să renunțe la funcție și, ulterior, a fost exclus din partid. Dar, mai bine mai târziu decât niciodată. Este nevoie de un mare partid al dreptei care să se lupte de la egal la egal cu PSD și tendințele sale de hegemonie absolută în societatea românească. Cel puțin din intervenția lui Vasile Blaga în emisiunea lui Robert Turcescu nu a reieșit însă deloc clar ce valori stau la baza acestei viitoare alianțe, dincolo de satisfacția deloc de neglijat a celor doi lideri de a se afla în postura veselă de a trage preșul politicii de dreapta de sub președintele Traian Băsescu. Pentru că, cel puțin în vara anului 2012, PNL s-a manifestat ca un adversar onest și eficient al statului de drept, inamic sincer al UE și al SUA (nici Crin Antonescu, nici Klaus Johannis nu par să regrete nimic dincolo de o proastă comunicare), iar PDL a demonstrat că poate oricând să se defecteze când în discuție sunt teme majore pentru România precum privilegiile pentru parlamentari sau grațierile unor infractori. Cert este că, în prezent, în lumina rezultatelor din alegerile europarlamentare și a configurației forțelor politice prezente în parlament, alianța PNL-PDL este o grupare puternică, de care va trebui să se țină cont.
Sofismele nu-și au rostul și trebuie spus verde: rezultatele PMP la alegerile europarlamentare sunt un fiasco! Chiar și ținând cont de lipsa de interes a publicului pentru acest tip de alegeri, rezultatul pune în evidență slaba organizare în teritoriu, lipsa de charismă și/sau de notorietate ale celor care au fost capi de listă, calitatea îndoielnică a mesajelor electorale, incapabile să insufle încredere eventualilor alegători indeciși. În ultimă instanță, partidul a fost perceput ca lipsit de consistență, în pofida mesajului explicit de susținere, transmis de președintele Traian Băsescu. De vină pentru eșecul PMP au fost și inconsecvența, lipsa de viziune, criteriile și standardele neclare și adesea improvizate de înființare și creștere a partidului. S-a început cu o fundație (FMP), care se voia un soi de armată a îngerilor, cu o sită de selecție a oamenilor foarte deasă (în principiu erau îndepărtați toți cei care mai făcuseră politică, erau încurajați oamenii noi, cei mai mulți ageamii în ale politicii și căile originale, adesea extravagante de manifestare (sub sloganul „noi facem politica altfel”, orice fantezie era permisă). Inclusiv Monica Macovei și Cătălin Predoiu, fuseseră la un moment dat tentați de acest proiect, dar, mai mult sau mai puțin elegant li s-a închis câte o ușă în nas și au fost redirecționați spre PDL (în cazul Monicăi Macovei i s-a dat de înțeles că e bine să rămână acolo). Ar fi făcut Monica Macovei un tandem redutabil cu Traian Băsescu, mai ales din perspectiva standardelor etice și a luptei pentru independența justiției? Categoric, da! Ar fi fost prezența ei pe listele de candidați la europarlamentare ale PMP un plus pentru partid? Indiscutabil! De ce nu a fost dorită? Mister!
După apariția Partidului Mișcarea Populară s-a sărit dintr-o extremă în cealaltă: sita foarte deasă pentru selecționarea oamenilor, utilizată la înființarea Fundației Mișcarea Populară a fost băgată într-o debara și nu s-a mai folosit niciun fel de filtru. Ușile au fost deschise larg și s-a intrat la liber. Așa se face că partidul tinerilor, al oamenilor care nu au mai făcut politică și care pretindea că impune noi standarde în societatea românească, i-a spus NU, Monicăi Macovei, dar l-a primit cu entuziasm în rândurile sale pe Florin Popescu-grill și s-a bucurat de sprijinul discret, dar eficient, al lui Gheorghe Ștefan-pinalty (sic!). Culmea este că, într-o primă fază, consilierilor prezidențiali aflați în structurile FMP nu li s-a permis să intre în partid, iar atunci când, în sfârșit, li s-a dat și lor voie să devină membri, jocurile erau deja bine controlate de alții. Dacă la acestea adăugăm focusarea afișelor electorale din recent încheiata campanie pentru alegerile europarlamentare pe chipul unui simplu membru de partid, absent de pe lista electorală, dar bun acrobat al văzduhului, începem să ne apropiem de explicațiile de fond ale acestui eșec.
În situația dată, Traian Băsescu mai are de jucat o singură carte pentru a încerca să răstoarne, o dată în plus, o situație ce pare fără ieșire. Să consolideze identitatea PMP și să impună acest partid ca principala voce a dreptei autentice. Primul pas, obligatoriu pentru aceasta, este ca Partidul Mișcarea Populară să propună și să susțină un candidat la președinția țării a cărui superioritate în fața presupului candidat al alianței PNL-PDL să fie de domeniul evidenței. Un om serios, capabil să impună respect, să aibă charismă și un discurs clar, ușor de înțeles de toată lumea, care să se simtă în largul lui și în mediul academic, și între militari, și între culegătoarele de ardei și roșii de pe câmp. Un om cu o viziune clară despre România, corect cu toată lumea, dispus să înțeleagă dramele din jurul său, care să nu renunțe niciodată la dreapta măsură și din mintea căruia să nu dispară nicio secundă ideea binelui comun. Dacă îl va găsi, Traian Băsescu va câștiga. Dacă, însă, va privi doar la nivelulul primului său cerc de prieteni și va opta subiectiv, cu îngăduință, pentru cineva care îi este simpatic și care îndeplinește cu larghețe doar câteva dintre elementele acestui portret robot, va pierde cu siguranță pentru mult timp de acum înainte.
Dreapta își poate permite doi candidați în primul tur de scrutin al alegerilor pentru Președintele României. Cel mai bun dintre ei va ajunge sigur în cel de-al doilea tur de scrutin și, de acolo, aproape sigur va câștiga alegerile în fața candidatului stângii. Este greu de imaginat că în al doilea tur de scrutin unii oameni de dreapta ar putea să voteze cu Victor Ponta sau cu un alt candidat al stângii și să ofere toată puterea, pe tavă, PSD, doar pentru a se răzbuna că favoritul lor a ieșit de cursă. Este firesc ca, în al doilea tur de scrutin, PMP să voteze candidatul PNL-PDL dacă acesta se califică, așa cum și PNL-PDL ar trebui, la rigoare, să voteze candidatul PMP. Este, până la urmă, o dispută onestă între două variante ale dreptei. Iar pentru Traian Băsescu, cel puțin pe termen scurt, este ultimul cartuș pentru a salva un proiect care, până la un punct, părea să fie dătător de mari speranțe în societatea românească.
Recomandările noastre
