Totuși, printre statele europene, mai rapid decât empatia și solidaritatea se răspândesc amărăciunea și resentimentele.
În 2017, Jeroen Dijsselbloem, pe atunci ministrul olandez de Finanțe și șef al Eurogrupului (grupul miniștrilor de Finanțe din țările UE), declara că țările Europei de Sud, ca Italia, și-au risipit banii pe „băuturi și femei”.
Luna aceasta, unul dintre principalele ziare germane, Die Welt, a scris că mafia italiană abia aștepta banii pentru coronavirus de la Bruxelles.
Berlinul nu a fost impresionat nici de imaginile armatei italiene transportând zeci de sicrie în afara unui oraș, deoarece crematoriul local nu mai făcea față numărului mare de morți.
Zeci de sicrie așteptând înmormântarea erau aliniate în biserici.
„Îmi pare rău să o spun, dar țările care au ezitat să ajute, precum Olanda, Germania sau Suedia, nu au trăit încă experiența penuriei de sicrie”, a comentat fostul premier al Italien, Enrico Letta. Germanii și olandezii nu au găsit ocupanții azilurilor „morți și abandonați”, așa cum s-a întâmplat în Spania.
„Capitalele europene au văzut Italia luând măsuri care păreau extreme la acea vreme într-o tentativă futilă de a opri răspândirea infecțiilor din restul continentului”, a scris Politico.
O altă bătălie fără milă pe care a trebuit să o dea Italia cu UE a fost pentru măștile de protecție. Franța a recurs la rechiziționarea lor. Germania a interzis exportul lor. Aceste decizii unilaterale au subminat un principiu mult-trâmbițat al UE: libera mișcare a bunurilor în interiorul pieței unice.
Așa cum scria L’Express, Franța a pus mâna pe patru milioane de măști aparținând unei companii suedeze, și care erau destinate, în bună parte, Italiei și Spaniei.
Un autor german, Hans-Magnus Enzensberger, numind Uniunea Europeană „monstrul cel blând”, a prezis dispariția sa:
„Toate imperiile din istorie nu au prosperat decât pe durata limitată a unei jumătăți de viață, înainte de a se prăbuși din cauza unei excesive expansiuni și a contradicțiilor interne.”
Pentru a-și relansa economiile, țările cele mai afectate, ca Italia și Spania, au afirmat că ar putea fi finanțate printr-o îndatorare comună a UE, realizată prin emiterea de „coronabonduri”.
Spania, Franța, Grecia, Malta și Irlanda au sprijinit această soluție, ca și filosoful german Jürgen Habermas, care a cerut UE să ofere „ajutor mutual”.
Germania și Olanda au respins totuși inițiativa.
Olandezii au cerut ca împrumuturile să fie însoțite de „condiții pe termen lung”, cum ar fi reducerea nivelului de trai al statelor care se împrumută.
