Părinții lui Carol au refuzat să accepte că este bolnav
Carol a venit pe lume prematur, iar medicii le-au spus părinţilor să se pregătească pentru „ce-i mai rău”. „Cinci ani, n-am fost înregistrat ca persoană cu dizabilităţi. Părinţii mei au refuzat categoric, sperând să fiu doar un copil care se dezvoltă mai greu”, povesteşte licențiatul.
Însă odată cu grădiniţa, a fost silit să vadă diferențele între el și copiii de aceeași vârstă. „Toţi copiii puteau alerga, iar eu – nu. Atunci am văzut diferenţa. Mai ales când colegii au început să mă evite, iar unii fugeau de-a dreptul, după ce li s-a spus acasă că aş putea fi contagios. N-a fost uşor să înţeleg ce se petrece în jurul meu. Dar cu timpul, m-am obişnuit. Când trăieşti într-o lume care arată altfel decât tine, înveţi să ignori răutăţile”, relatează Carol, citat de DAS Deva.
Carol și-a luat licența în Drept cu nota 10. Sursa foto: DAS Deva
Ambițios de mic, la grădiniţă a învăţat să mănânce singur. A învăţat la Colegiul Naţional Decebal din Deva, la clasele cu predare în limba germană maternă. Carol consideră că a avut o viaţă prin nimic diferită de cea a colegilor. Şi-a făcut prieteni, a călătorit, a fost la petreceri, şi-a sărbătorit majoratul. Dar a acordat mereu atenție exerciţiilor de recuperare zilnice.
Mama sa a scris la examene în locul lui
În primul an de facultate, nimeni nu îl credita cu puterea de a merge mai departe. „Cei mai mulţi dintre colegi interacţionau pentru prima dată cu o persoană cu dizabilităţi. La fel şi profesorii. Erau surprinşi că răspundeam la seminarii sau că-mi alegeam anumite cursuri opţionale. Până într-o zi, când profesorul de Retorică ne-a propus să susţinem un discurs. M-am oferit eu.
Le-am vorbit colegilor despre persoanele cu dizabilităţi şi despre curajul de a accepta ceea ce nu poţi schimba. Am vorbit despre puterea de-a ne respecta şi de-a ne iubi aşa cum suntem. La final, toată clasa plângea – inclusiv profesorul”, continuă Carol, convins că lumea ar fi mai bună dacă ne-am deschide cu adevărat minţile, depășind barierele pe care ni le punem singuri.
De două săptămâni, a absolvit Facultatea de Drept, luându-și licenţa cu 10. Întrucât nu poate ţine pixul între degete, nu a putut susţine examene scrise. „A fost unul dintre motivele pentru care mergeam la şcoală cu mama. Pot învăţa orice, dar nu pot să scriu. Unii profesori au fost de acord să susţin examenele oral. Alţii, nu. Atunci, mă aşezam cu mama în ultima bancă – să-i pot dicta ce învăţasem, iar ea să scrie”, rememorează Carol.
Ar vrea să nu mai fie dependent de părinți
Din pricina bolii, tânărul s-a maturizat cu mult înaintea celor de-o vârstă cu el. Îi place să citească şi-şi alege atent fiecare cuvânt. Vorbeşte fără rezerve despre boala lui: o afectare a nervilor care transmit semnale dinspre creier spre coloana vertebrală şi spre muşchii mâinilor şi picioarelor. În povestea lui de succes au contat mult perioadele petrecute în clinici de recuperare, dar şi intervenţiile chirurgicale. Carol recunoaște însă că ar vrea să nu mai depindă de părinți.
„Din păcate, corpul meu nu s-a împrietenit cu tratamentele. Dar mi-am propus să continui exerciţiile de recuperare. Vreau să fac tot ce pot ca să mă desprind de părinţi. De 23 de ani, n-am făcut un pas fără ei. La urma urmei, toţi avem dreptul la o viaţă normală – şi eu, şi ei. Le sunt recunoscător că m-au susţinut în fiecare zi – la propriu şi la figurat. Poate că de-asta am şi ales să fac o facultate de Drept. Ca să dau o şansă şi altor copii sau tineri cu dizabilităţi, ai căror părinţi nu-i pot ajuta, să lupte pentru drepturile lor sau – şi mai grav – îi abandonează”, mai spune Carol, neclintit în voinţa de a-şi depăşi limitele, potrivit G4media.
