Studierea limbii „moldovenești”/ române se prevedea doar în școlile județene din Chișinău și Bălți, orașe „în care limba moldovenească se utilizează”, cerând totodată ca administrația Districtului de învățământ să le asigure cu manuale respective și cu învățători care „să cunoască limba moldovenească și să poată preda regulile acestei limbi”.

În perioada iniţială de activitate a şcolilor judeţene limba moldovenească/română se preda ca obiect de studiu la cea din Bălţi, de unde, în 1830, „învăţătorul de limbă moldovenească” a fost transferat la şcoala judeţeană din Chişinău.

Ulterior, în 1833, la Gimnaziul regional, în care studierea limbii române era obligatorie pentru elevii care nu învăţau limba germană.

Ca rezultat al demersului nobilimii basarabene în 1842 s-a admis predarea „limbii moldoveneşti” în şcolile judeţene din Bălţi (pentru cea din acest oraş de fapt s-a reconfirmat – n.n.) şi Hotin și în alte două şcoli judeţene, deschise în 1850, – nr. 2 din Chişinău şi la Soroca, instituirea funcţiei de „învăţător de limbă moldovenească” era prevăzută doar în ultima şcoală.

Ca obiect de studiu limba română se preda la Seminarul Teologic din Chişinău şi Pensionul pentru copii de nobili de pe lângă seminar.

În şcolile parohiale (primare) predarea/instruirea în limba română/moldovenească se efectua în funcţie de prezenţa pedagogilor respectivi.

Spre deosebire de Basarabia, pentru alte regiuni periferice ale Imperiului Rus în prima jumătate a secolului XIX au fost emise legi unice care reglementau utilizarea limbii materne în sistemul de învăţământ la nivel primar-secundar.

Astfel, conform regulamentelor cu privire la şcolile din Transcaucazia din 1829 şi 1835, regulamentelor cu privire la Districtul de învăţământ Caucaz din 1848 şi 1853, limbile locale de largă circulaţie (georgiană, tătară, cercheză) constituiau obiecte de studiu obligatorii, la care se mai adăugau, în funcţie de situaţia concretă, predarea limbilor armeană şi turcă.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul istoric