Borsum a ajuns la Cernăuți pe 27 august 1817. La graniță, vameșul moldovean l-a căutat în traistă unde văzând niște cămăși pe placul său a vrut să le oprească pentru el. După ce a fost refuzat a cerut o rublă drept taxă de intrare. La prânz ajunse în micul sat Herța, unde în fața fiecărei case erau țigani fioroși, cu cuțite lungi, făcând mare gălăgie. Frica croitorului a fost nespusă. La cârciuma evreiască obținu vin și pâine pentru șase parale. Trecând printr-un codru de stejari întâlni un negustor evreu de lulele, care avea o căruță plină de marfă. Seara ajunse la o cârciumă unde i se dădu lapte și mămăligă „un fel de aluat ce se poate mânca la nevoie”. În loc de pat a avut parte de o bancă acoperită cu o rogojină.

Colectă pentru lăutari

A doua zi trecu pe lângă lanuri mari de păpușoi. Prânzi la Dorohoi. La Botoșani trecu prin dreptul unei case prin a cărei ușă deschisă se auzea vorbind nemțește, spre marea sa bucurie. Fu bine primit și îndreptat la un croitor neamț, unde a primit casă și masă. Aici mâncă cei dintâi pepeni verzi și asistă la un concert într-o cafenea moldovenească. Lăutarii erau țigani „muzica lor fiind însă destul de plăcută”. Clienții, așezați împrejurul camerei, pe bănci acoperite cu rogojini și piei, fumau tutun și beau cafea, iar la final au făcut o colectă pentru lăutari.

În piață a asistat la pedepsirea unui moldovean: bătaie la tălpi și frecare cu sare. Împrejurimile Botoșanilor erau foarte frumoase: vii îmbelșugate și câmpii roditoare, întretăiate de lunci și pășuni. Cu treizeci de parale putea cumpăra pepeni uriași. Toate fructele erau nespus de ieftine.

Birt nemțesc în Iași

La Iași remarcă străzile podite și sărăcia caselor de pe lângă palatele boierilor și negustorilor. Găsește un birt nemțesc, unde este bine și ieftin găzduit. Multe biserici, ateliere de fierărie și rotărie, precum și multe cafenele cu lăutari. Îl zărește pe Domnitorul Alexandru Calimachi, la plimbare, înconjurat de o ceată de arnăuți frumos îmbrăcați. Pleacă la 5 septembrie întâlnind turme mari de oi în drum spre Constantinopol, parte a darului datorat sultanului.

În apropiere de Bârlad dă peste o colonie de nemți din Wurttemberg, veniți de un an și pe cale de a se așeza de-a binelea. Trăiau mulțumiți, însă le lipsea o biserică protestantă. O femeie îi povestește că un popă grec nu a vrut să-i boteze copilul pe motiv că ar face-o degeaba din moment ce țâncul va suge laptele unei mame eretice. Li se alocaseră terenuri bune pe opt ani, fără plată, iar numai după al nouălea an trebuiau să plătească „câștiul”

La Galați, evrei mulți, toți meseriași, românii rezervându-și exclusiv negustoria. Corăbii multe, aducând orez, smochine și lămâi și luând cereale, carne afumată, brânză, unt, seu, ceară și miere. Buna rânduire a poștei îl miră. Personalul, compus dintr-un căpitan, un logofăt, un ceauș și un tătar era foarte serviabil, pentru un bacșiș redus.

Dobrogea în 1843. Un francez visa la canalul Dunărea-Marea Neagră

Vicontele Alexis de Valon a lăsat în însemnările sale de călătorie, între Constantinopol și Occident, o descriere a Dobrogei anului 1843. Ajunge cu vaporul la Constanta, care abia merită numele de port. Un sat sărăcăcios cu bordeie, asemănătoare cu locuințele castorilor. Vede numai femei în zdrențe și copii de țigani. Întreaga populație nu număra mai mult de 150 de suflete în ziua în care un inginer alesese satul ca schelă pentru vapoarele spre și dinspre Constantinopol. Bagajele îi sunt încărcate în care trase de boi, iar călătorii poftiți de agentul Societății austriece de vapoare pe Dunăre, un domn Marinovici, să intre într-o baracă sărăcăcioasă și murdară pe afară, dar foarte curată înăuntru. Li se servește un dejun bogat cu apă la gheață, fapt care îl nedumerește pe francez în acel sat sărac.

După prânz au pornit la drum în căruțe trase de câte patru cai. La Constanța, printre călători vede bulgari pe jumătate goi, ruși în blăni de oaie, munteni cu căciuli sălbatice, sârbi cu pălării late, polonezi și moldoveni.

Drumul spre Galați este pustiu, o stepă imensă, lipsită de vegetație, fără o singură locuință sau ființă omenească. Nu vede nici măcar o pasăre.

Turci cu luleaua-n gură

Se ivește un lac cu câțiva copaci. În mijlocul apei se află o insulă împădurită. Pe mal câteva colibea locuite de pustnici, trei-patru familii de turci, hrănindu-se din laptele câtorva vaci albe și din zarzavaturile dintr-o grădină. Aceasta era lucrată de câțiva creștini, veniți de la peste 50 de mile, din Bulgaria. Turcii îi plăteau și se mulțumeau să stea în pragul colibelor cu luleau în gură, privind berzele la fel de amorțite ca și ei.

După miezul zilei ajunge la un adăpost de scânduri vopsit verde, ridicat de Compania Dunăreană în folosul călătorilor. Împrejur câteva căsuțe formau satul Chiostel. „În față o vale îngustă cu mlaștini și păpuriș e tot ce mai rămâne din vestitul canal al lui Traian”.

Vicontele se gândește la un canal între Dunăre și Marea Neagră, traversând Dobrogea prin lacul Carasu și reducând la mai puțin de 12 mile un ocol de 400 km.

La Cernavodă, sărăcie mare. În port un vapor aștepta pasagerii. Printre pasageri vede un venețian în haine turcești, arendașul tuturor bălților bulgărești cu lipitori. Încărcătura vaporului cuprindea un bogat transport de lipitori.

A doua zi, plecarea. Malul Munteniei e pustiu. Numai câte o santinelă în haine de pânză albă, cu căciulă sau pălărie lată și cu pușca la umăr, cordon sanitar.

Bucureștiul văzut de un englez în 1836: Deprimant și mizerabil

Englezului James Bailie Fraser, care sosit la București pe 12 octombrie 1836, îi datorăm următoarea descrierea Bucureștiului de atunci: „Pentru înfățișarea orașului, închipuiește-ți o întindere mare acoperită cu locuințe mici și mari, unele sărace, altele pretențioase, colibe și palate, împrăștiate de-a lungul unei gârle mlăștinioase, curgând, într-o albie murdară, prin mijlocul orașului. Această mulțime de case, nepotrivite între ele, sunt înconjurate cu copaci și grădini, așa că nu vezi decât puține din ele, cele mai mari și frumoase, firește. Văruitul este un obicei răspândit peste tot aici și dă un aspect curat și sănătos orașului.

De la Mitropolie, unde rușii au deschis un loc de plimbare, Bucureștiul face o impresie cu adevărat frumoasă și îmbucurătoare. Însă orice aluzie de plăcere și curățenie dispare îndată ce intri în străzile strâmbe, înguste și murdare. Acestea nu sunt altceva decât receptaculul sau canalul tuturor murdăriilor.

Toate cele rămân neisprăvite aici

Numai în ultimii ani unele străzi au fost pavate cu piatră, articol foarte rar aici… Însă chiar și acum mai toate străzile sunt podite cu butuci sau scânduri de lemn, de unde chiar vine denumirea „pod” dată la stradă. Dar multe din acestea nu arată măcar urmă de podeală sau pavaj, mai ales drumurile de intrare în oraș… Iarna trăsurile nu pot trece deloc sau se înfundă în ele… Niciun oraș nu poate face o impresie mai deprimantă, deznăjduită și mizerabilă ca Bucureștiul.

În ce privește clădirile, multe case particulare iau aere de palate. Este însă de mirat cum toate cele rămân neisprăvite aici. Banii sau energia par întotdeauna a se sfârși înainte de opera începută, iar nimic nu este întreținut.

Orașul încearcă, după cum văd, să aibă atâtea biserici câte zile sunt într-un an. Pe cât am putut vedea, boierii munteni și modoveni mi-au părut politicoși și amabili. Despre doamne pot spune doar atât: că sunt plăcute și multe din ele foarte frumoase”.

Te-ar putea interesa și: