Istoria il va privi pe Iliescu nu ca pe un Imre Nagy sau Dubcek, ci ca pe Deng Xiaoping-ul Romaniei.

Scrisoarea adresata de Ion Iliescu lui Traian Basescu este o mostra de gandire unidimensionala, inchistata si antidemocratica.

In cazul fostului presedinte avem de-a face nu doar cu ceea ce Cristian Tudor Popescu numea odata un „ranjet bolsevic”, dar si cu o structura psihologica de tip leninist, impregnata de resentiment si ura. Iliescu a incercat sa-si confectioneze o alta imagine, mai ales in perioada de dupa pierderea alegerilor din 1996 si mai ales in cea de dupa realegerea sa ca presedinte in 2000.

In realitate insa, trebuie spus, a fost vorba doar despre un joc de imagine, de o farsa agitatorica in care indarjitul ideolog ramanea fidel optiunilor de-o viata. Mai exact spus, nu intelegea sa regrete cu adevarat ceva si se obstina sa mimeze, crispat si chinuit, un comportament democratic. Nu ma indoiesc ca, la ceasul bilantului suprem, istoria il va privi pe Iliescu nu ca pe un Imre Nagy sau Alexander Dubcek, ci ca pe Deng Xiaoping-ul Romaniei. Regresiunea sa ingrijoratoare din ultimul an a contribuit decisiv la acuratetea acestui trist, dar implacabil verdict.

Intr-un interviu aparut ieri in „Cotidianul”, Iliescu ma numeste „ticalos” si „jigodie”. Recursul la un asemenea lexic suburban spune multe despre „stilul” lui Iliescu. Oricine indrazneste sa-l critice, ii devine inamic personal. In plus, fostul presedinte rosteste cu o ciudata seninatate tot felul de flagrante neadevaruri. Afirma ca nu m-a cunoscut inainte de 2001, cand l-as fi batut la cap cu ideea cartii de dialoguri. Absolut fals: l-am vizitat prima oara, impreuna cu Dorin Tudoran, in prezenta regretatului Aurel-Dragos Munteanu, in cladirea parlamentului, in luna martie 1990.

Am refuzat sa-l revad, desi fusesem solicitat de unii dintre apropiatii sai, in iunie 1990, dupa mineriada. Am scris atunci texte cat se poate de dure in „The New Republic” si „Christian Science Monitor”. L-am revazut abia in 1994, cand am facut cu el un interviu adancit despre anul 1956 si comunistii romani, mentionat in introducerea cartii mele „Stalinism pentru eternitate” (Polirom, 2005). In fine, as putea aduce multe alte fapte in discutie, dar sper ca Mihai Bujor Sion (daca acest nume ii spune ceva) ii poate improspata memoria lui Iliescu in aceasta privinta.

Cel mai tare il agaseaza faptul ca am condus activitatea Comisiei de analiza a dictaturii comuniste. Raportul Final il numeste printre cei direct implicati in represiunile antistudentesti din perioada 1956-1958. Se mentioneaza rolul sau de politruc (sef al sectiei de propaganda a CC al PMR, secretar cu ideologia al CC al PCR, secretar cu propaganda la Timis, prim-secretar de judet la Iasi etc.).

Pentru Iliescu, istoria este o materie plastica, un obiect amorf care poate fi modelat dupa cum doresc potentatii momentului politic. Nu exista la el respect pentru ceea ce s-a intamplat de fapt. In cartea „Marele soc” il intrebam daca a stiut ca Hidrocentrala de la Bicaz a fost construita de detinuti politici. A negat imediat ca ar fi avut cunostinta.

Scrisoarea lui Ion Iliescu adresata lui Traian Basescu este o explozie de venin, patima oarba si insulte. Tocmai intrigantul Iliescu, supravietuitorul de profesie descris de atatia dintre fostii sai amici politici (inclusiv Dumitru Popescu in ale sale memorii intitulate „Cronos autodevorandu-se” aparute la Curtea Veche) vorbeste acum despre procuratura ca „politie politica” si despre „mentalitatea fanariota” a  lui Traian Basescu.

I s-ar putea raspunde cu vechea formulare latina: De te fabula narratur! Dincolo de masti si travestiuri, Ion Iliescu reprezinta paradigmatic stalinismul national, fiind un maestru al cabotinajului de partid si de stat. Sub mantia sa protectoare s-a dezvoltat pegra celei mai sordide coruptii. Nu intamplator l-a avut drept consilier pe Adrian Costea, personajul tenebros strecurat candva (oare din ordinul cui?) in anturajul lui Noel Bernard, directorul Europei Libere. Vor aparea curand memoriile Ioanei Magura-Bernard si se va vedea care este trecutul lui Costea (apropo, pe unde se mai afla protejatul lui Iliescu?)

Diferenta capitala intre Iliescu si Basescu este ca primul reprezinta un trecut vetust, apasator si tot mai toxic pentru Romania, cata vreme al doilea a optat, categoric si decisiv, pentru valorile modernitatii democratice. Nu trebuie sa fii un fan al lui Traian Basescu pentru a vedea ca acesta chiar a declansat si continua sa poarte o batalie cu stafiile unui trecut marcat de atatea crime si infamii. Nu trebuie sa fii pro-Basescu pentru a recunoaste ca nu este un aparatcik obtuz, ca gandeste cu mintea sa, ca nu vorbeste o limba de lemn si ca nu se lasa calcat in picioare de diversele mafii care impanzesc viata economica romaneasca.

Ion Iliescu nu-i poate ierta lui Traian Basescu faptul ca doreste sa rupa cu starea de buimaceala abil intretinuta in care nimeni nu stie cine a fost erou si cine calau. Iliescu si tagma lui percep actiunea de clarificare morala condusa de Traian Basescu ca pe o continua palmuire. Pentru Iliescu, un personaj pe care istoria il va retine ca pe un uzurpator al marilor sperante democratice din decembrie 1989, faptul ca, in fine, ne apropiem de ceasul unei drepte judecati a rolului sau este o sursa de justificata panica si iremediabila angoasa.