Ambiţiile de viitor ale Marii Britanii, după ce va finaliza, în sfârşit, procesul chinuitor de a-şi încheia calitatea de membru al Uniunii Europene, vineri, pot fi rezumate cel mai bine de inscripţia de pe moneda de 50 de pence, care a fost emisă special pentru această ocazie: “Pace, prosperitate şi prietenie cu toate naţiunile”. Această declaraţie îndrăzneaţă, care are binecuvântarea primului ministru Boris Johnson, rezumă perfect dorinţa de a vindeca diviziunile amare care au apărut atât în Marea Britanie, cât şi în Europa în cei trei ani şi jumătate de când poporul britanic a luat, prima dată, decizia istorică de a pune capăt apartenenţei de circa 40 de ani a ţării lor la UE.

Când Marea Britanie s-a alăturat pentru prima dată Comunităţii Economice Europene, la 1 ianuarie 1973, blocul format din şase naţiuni nu era decât o asociere comercială care a căutat să sporească puterea economică a membrilor săi prin relaxarea restricţiilor comerciale. Astăzi, UE, în urma plecării Marii Britanii, este transformată într-o organizaţie formată din 27 de naţiuni cu 450 de milioane de cetăţeni, ale căror obiective finale depăşesc cu mult limitele aranjamentelor comerciale. Obiectivul final al UE este crearea unui super-stat european federal bazat pe modelul Statelor Unite, statele membre subscriind la un scop comun în domenii cheie, cum ar fi dezvoltarea economică, politica externă şi securitatea. Într-adevăr, insistenţa UE de a urmări uniunea politică şi economică tot mai strânsă a dus la plecarea Marii Britanii.

Privind în urmă în ultimele patru decenii de apartenenţă a Marii Britanii la UE, angajamentul Londrei pentru proiectul european a fost întotdeauna şovăielnic, cel puţin. De exemplu, guvernele succesive, atât cele conservatoare, cât şi cele laburiste, au rezistat apelurilor de renunţare la lira sterlină în favoarea aderării la moneda unică a UE, euro, simbolul cel mai vizibil al dorinţei UE pentru o integrare tot mai strânsă. Iar Marea Britanie a refuzat cu încăpăţânare să se alăture unei serii de alte iniţiative conduse de UE, cum ar fi Acordul Schengen, care a eliminat controalele la frontierele interne între statele membre ale UE. Capacitatea lucrătorilor din UE de a se deplasa liber în cadrul Uniunii, în special după crearea pieţei unice în 1993, s-a dovedit a fi un factor cheie în decizia Marii Britanii de a părăsi UE, deoarece a rezultat că Marea Britanie a fost luată cu asalt de sute de mii de lucrători din ţările mai sărace din estul Europei – cum ar fi Polonia, România şi Ungaria – ducând la reducerea salariilor lucrătorilor britanici.

Acum, când Marea Britanie, în sfârşit, iese din UE, argumentele cu privire la motivele deciziei de a pleca sunt un subiect de dezbatere pentru viitorii istorici. Iar sâmbătă dimineaţă, când Marea Britanie se va trezi în noua sa ipostază post-apartenenţă la UE, se va confrunta cu o serie de noi provocări descurajante, nu în ultimul rând privind natura viitoarei sale relaţii cu UE. În acest context, guvernul speră ca tonul pozitiv al inscripţiei de pe noua monedă de 50p să fie reciproc atât la Bruxelles, cât şi în lumea largă. În ceea ce priveşte relaţia viitoare a Marii Britanii cu celelalte 27 de state membre rămase, este important să ne amintim că Marea Britanie nu părăseşte Europa. Indiferent de termenii viitoarei relaţii comerciale care urmează a fi încheiate la viitoarele negocieri ce urmează să fie finalizate până la sfârşitul lunii decembrie, Marea Britanie este dornică să menţină o relaţie constructivă cu UE – una care depăşeşte cu mult comerţul şi cuprinde alte domenii cheie de cooperare bilaterală, precum securitatea.

Dorinţa Marii Britanii de a pleca în condiţii amicale poate fi văzută în atitudinea pe care Johnson a adoptat-o de când a devenit prim-ministru, în iulie, adoptând în mod deliberat un ton neconflictual cu omologii săi din UE, referindu-se frecvent la aceştia ca “prietenii noştri europeni”. De asemenea, UE are multe de pierdut prin faptul că nu a ajuns la un acord reciproc benefic cu Londra. Zeflemeaua ieftină din această săptămână a primului ministru irlandez, Leo Vadadkar, cum că Marea Britanie va deveni o “ţară mică” în urma plecării sale este departe de adevăr. Post-Brexit, ţara îşi va păstra în continuare locul ca unul dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, ceea ce îi dă un impact politic şi diplomatic enorm pe scena mondială.

În plus, serviciile militare şi de informaţii britanice rămân invidia Europei. Este singura ţară europeană, în afară de Franţa, care se mândreşte cu un arsenal propriu de arme nucleare, în timp ce forţele sale armate – care urmează să fie dotate cu două avioane de 65.000 de tone, clasa Queen Elizabeth – rămân în continuare cea mai puternică forţă militară a Europei. Acestea sunt considerente care vor trebui luate în considerare în calculele UE când îşi va analiza relaţia sa viitoare cu Marea Britanie, deoarece, fără sprijinul britanic continuu, Europa şi-ar putea vedea cerinţele de securitate grav compromise. La aceasta se adaugă faptul că economia britanică, care în prezent este în creştere cu un ritm mult mai mare decât zona euro şi continuarea acestui curs este prognozată de instituţii de renume precum FMI, rămâne a cincea ca mărime din lume. Şi este clar că este foarte mult în interesul UE să ajungă la o soluţie rezonabilă post-Brexit cu Londra.

Acestea fiind spuse, Johnson şi miniştrii săi au subliniat clar că ei consideră Brexit-ul ca pe o oportunitate pentru Marea Britanie de a semna noi acorduri comerciale cu restul lumii, un acord extins între Marea Britanie şi SUA fiind prioritatea lor. Golful este o altă zonă, precum şi Australia, India şi Japonia, unde Marea Britanie va spera să-şi extindă legăturile comerciale existente. Deci, mai degrabă decât să regretăm că Marea Britanie părăseşte, în sfârşit, UE, există numeroase motive de optimism că Brexit-ul va dovedi, în cele din urmă, că poporul a făcut alegerea corectă.

Autor: Con Coughlin – Traducere RADOR