Ion Iliescu

Născut la data de 3 martie 1930, la Oltenița, Ion Iliescu a jucat un rol esențial în timpul, dar și după Revoluția din 1989. A absolvit Liceul Spiru Haret din București, în 1949, apoi a studiat la Institutul Politehnic București și Institutul Energetic al Universității din Moscova.

A intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în 1953, devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956 și membru al Comitetului Central al PCR.

La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC.

Nicolae Ceaușescu l-a perceput la un moment ca o amenințare directă, așa că l-a îndepărtat de funcțiile politice majore. Iliescu a devenit vice-președinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974 și președinte al Consiliului Județean Iași (1974-1979).

În 1979 a fost numit Președinte al Consiliului Național al Apelor. Avea să fie eliberat din funcția de membru al CC al PCR la 22 noiembrie 1984 și dat afară din funcția de Președinte al Consiliului Național al Apelor, fiind numit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până în decembrie 1989.

Necunoscut marelui public, avea să se devină „personajul central” al Revoluției din 1989. Ajunge liderul Frontului Salvării Naționale și câștigă alegerile prezidențiale din 1990. După 2 ani, devine din nou liderul României și își menține fotoliul de la Cotroceni.

Pierde alegerile din 1996 și este învins de Emil Constantinescu. Revine la Cotroceni, după alegerile prezidențiale din 2000, atunci când îl învinge în turul al 2-lea pe Corneliu Vadim Tudor. În 2005 pierde alegerile interne din cadrul PSD, fost PDSR, în favoarea lui Mircea Geoană. Dar, un an mai târziu devine președinte de onoare al partidului. A fost și senator în perioadele 1996 - 2000 și 2004 - 2008.