Prăpastia apărută între clasa politică și cetățenii României se adâncește cu fiecare zi care trece.

Reacțiile scandalos de lente, neconvingătoare, lipsite de vlagă, debile ale președintelui Klaus Iohannis la tot felul de enormități cu care ne confruntăm zilnic, de la declarațiile belicoase ale unor oficiali ruși la mojiciile și abuzurile parlamentarilor noștri, au făcut praf, în numai patru luni, o bună parte din uriașul capital de speranță pe care l-au investit cetățenii României în noul președinte al țării, la alegerile din 16 noiembrie 2014.

Președintele senatului (cameră legislativă a cărei desființare a fost solicitată de cetățenii României, în proporție covârșitoare, la referendumul din anul 2009, validat de Curtea Constituțională a României, dar ignorat de clasa politică), Călin Popescu Tăriceanu, președintele unui partid care nu există decât în mintea lui, ignoră nonșalant litera Constituției pentru a salva de la arestare un senator PSD acuzat de corupție (Dan Șova), sfidează superior solicitările DNA, cheamă CSM la raport în clădirea parlamentului și îi jignește grav pe românii din diaspora, care au decis prin votul lor și prin starea de spirit pe care au generat-o, victoria lui Klaus Iohannis în alegerile prezidențiale din toamna trecută.

Parlamentarii își votează pensii nesimțite după care, cu aroganță, impertinență și cinism oferă explicații de o insolență revoltătoare acestui act, cel puțin dubios din punct de vedere moral. Senatoarele Gabriela Vrânceanu-Firea și Cristiana Anghel, jignesc inteligența și bunul simț, ori de câte ori deschid gura. Premierul Ponta îi amenință pe muncitorii de la Mioveni cu închiderea fabricii de autoturisme, în loc să se apuce de construit autostrada atât de necesară pentru a menține competitivitatea uzinei.

Parlamentari acuzați de corupție, a căror arestare a fost solicitată de DNA sunt protejați cu concursul tacit al întregii clase politice. Alți parlamentari condamnați la închisoare cu executare sau cu suspendare, unii deja după gratii, iar alții încă în băncile Parlamentului României, își primesc pe card, lună de lună, salariul de demnitar și își așteaptă răbdători pensiile nesimțite. Asta în vreme ce se discută despre impozitarea retroactivă în țară a românilor care lucrează în străinătate, iar de votul prin corespondență sunt semne tot mai clare că se va alege praful.

Între timp, lumea fierbe, reacțiile venite din diaspora sunt tot mai dure, cetățenii se simt tot mai puțin reprezentați de actuala clasa politică, votul din 16 noiembrie seamănă tot mai mult cu șarlatania secolului. Învinsul din acele alegeri pare a fi deschis la maximum robinetul privilegiilor pentru el și ai lui (măriri de salarii, concediu la New York, cocoloșirea abjectului post tv Antena 3, inclusiv prin încercarea parlamentarilor PSD de a-l impune în birourile Parlamentului European, protejarea parlamentarilor suspecți de corupție), răzbunându-se crunt pe românii care nu l-au votat, în indiferența suverană a noului președinte care asistă pasiv la călcarea în picioare a unor legi scrise, dar și ale bunului simț.

Inevitabil, rețelele de socializare s-au umplut de apeluri tot mai indignate la ieșit în stradă pentru a forța demisia actualei clase politice și organizarea de alegeri anticipate. În mod paradoxal, aceste apeluri sunt susținute de oameni simpli, oripilați de situația grotescă din politica românească, dar și de militanți ai actualelor partide, mai ales dinspre zona PNL.

Deși indignarea ne sufocă, este foarte clar că alegerile anticipate nu ar rezolva absolut nimic în clipa de față. Ne găsim în următoarea situație: partidul Monicăi Macovei nu este încă înscris la tribunal, iar dacă s-ar înscrie mâine, tot nu ar avea timpul necesar  pentru a se impune în conșiința elecoratului.

Șansele sale de a deveni partid parlamentar într-un termen rezonabil (toamna acestui an, să zicem) sunt cvasinule. PMP, izbit din plin de scandalul Elena Udrea, fără un Traian Băsescu decis să și-l asume direct, părăsit de figurile sale cele mai cunoscute, având în frunte un Eugen Tomac, plin de calități, dar care numai locomotivă electorală nu se poate numi, ar putea considera un mic miracol eventuala trecere a pragului electoral.

Asta înseamnă că organizarea acum de alegeri anticipate ar fi, practic, o revanșă a finalei Ponta vs. Iohannis, de data aceasta la nivel de partide, după ce Iohannis ne-a risipit toate iluziile.

Altfel spus, după eventualele alegeri anticipate, scena noastră politică ar fi compusă dintr-un PSD și un PNL, puțin mai umflate prin redistribuire după dispariția unor pigmei politici din actualul parlament (PP-DD, poate UNPR, PC, partidul fantomă al lui Tăriceanu), arbitrate de UDMR. Aveți sentimentul că noi, cetățenii am avea ceva de câștigat?

În mod paradoxal, la alegerile din 16 noiembrie, românii au fost puși în fața unui referendum pro sau anti Victor Ponta. USL este marca identitară a lui Victor Ponta.

Inclusiv după ruperea alianței mesajul său a fost „USL trăiește”. Or românii au demonstrat în 16 noiembrie 2014 că nu mai vor nici USL, nici pe Victor Ponta. Klaus Iohannis a spus atunci că a înțeles mesajul, dar milos din fire, l-a lăsat pe contracandidatul să își revină în simțiri, i-a ignorat insolențele tot mai mari, a acceptat fără vreo urmă de nemulțumire ca partea cea mai dură a electoratului său – diaspora – să fie batjocorită, umilită călcată în picioare a doua oară prin refuzul de a legifera votul prin corespondență.

Trecutul USL-ist le stârnește lui Iohannis și vechiului PNL multe nostalgii, iar pensionarul Traian Băsescu le dă încă frisoane, este principalul dușman pe care trebuie puse toate tunurile. Cum Victor Ponta a spus și repetat până la sațietate că în România există un singur război, cel între adepții lui și adepții lui Traian Băsescu, este clar că, din această perspectivă, președintele Iohannis nu este decât o altă față a monedei USL și, implicit, un aproape aliat al lui Victor Ponta.

Chit că această monedă (spiritul fostului USL) nu întrunește în acest moment mai mult de 35- 40% din sufragiile românilor, ea pare destinată să rămână la putere încă multă  vreme de acum înainte dintr-un motiv foarte simplu: lipsa concurenței.

Românii din diaspora, partidul facebook, fanii Monicăi Macovei și ai lui Traian Băsescu, adică tot acel segment electoral care ar putea constitui lejer, astăzi, majoritatea opțiunilor de vot ale populației nu au în acest moment un partid care să îi reprezinte.

Degeaba facem alegeri dacă nu avem pe cine să alegem. Avem vreun lider credibil și carismatic, capabil să unească în jurul său toată acestă Românie anti-USL, așa cum a fost Traian Băsescu la vremea lui? Știe cineva formula prin care se poate lega instant maioneza alcătuită din partide minuscule, dar cu orgolii cât casa? Dacă, da, să ne apucăm de treabă.

Pentru că, altminteri, a organiza acum alegeri anticipate înseamnă a ne fura, încă o dată, singuri, căciula!