Miercuri, o misterioasă întrevedere între patru ochi a turnat gaz peste zvonistică. Pentru ca, a doua zi, premierul să anunțe că nu va mai candida la președinția partidului său islamo-conservator, AKP, în congresul care începe pe 22 mai. Fapt care înseamnă implicit imposibilitatea de a mai îndeplini funcția de șef al guvernului.

Existau și anumite semne care anunțau ruptura dintre Erdogan și Davutoglu: la sfârșitul lui aprilie, în timp ce Davutoglu se afla într-o vizită oficială în Qatar, 47 din cei 50 de membri ai Biroului Executiv al AKP (format din apropiați ai președintelui) au luat dreptul prim-ministrului de a numi șefii partidului la nivel de districte și regiuni.

Iar cu câteva zile înainte de anunțul făcut de premier, Nasushi Gungor, un influent ziarist turc, foarte apropiat de Erdogan, afirma:

„Permiteți-mi să fiu sincer, situația nu mai poate continua cu dl Davutoglu. AKP trebuie să-și găsească o nouă cale.”

Așadar, o decapitare anunțată pentru un fidel colaborator al „Sultanului”, pe care l-a servit în calitate de consilier pe probleme de politică externă (2003 – 2009), ministru de Externe (2009 – 2014) și ca prim-ministru, din august 2014.

Cu puțin înainte de a prelua șefia guvernului, Davutoglu dădea asigurări patetice că „nici o sămânță de discordie” nu poate încolți între el și Erdogan.


Însă cele douăzeci de luni de exercițiu în fruntea Executivului, odată cu autoritarismul crescând al lui Erdogan, într-o Turcie zguduită de reizbucnirea conflictului în regiunile majoritar kurde și de un val de atentate teroriste, au dus la divorțul dintre cei doi.

Ahmet Insel, profesor și politolog turc, comentează pentru Le Point:

„În timp ce toată lumea se aștepta ca Ahmed Davutoglu să fie un premier-marionetă, acesta a surprins, abandonând alura de academician fără mare charismă pentru a se transforma într-un politician abil, chiar cu riscul de a-i face concurență unui președinte prea puțin dispus să împartă puterea.”

Insel subliniază că ascensiunea lui Davutoglu, creșterea „greutății sale politice”, a fost favorizată de sistemul politic din Turcia, unde prim-ministrul este și președintele celei mai puternice formațiuni politice. În plus, el ia cuvântul săptămânal în parlament și are numeroase întâlniri cu deputații.

Și politologul turc subliniază:

„Ahmed Davutoglu a vrut să facă istorie în Turcia, ceea ce risca să-l pună în umbră pe Erdogan.”

Această luptă surdă pentru întâietate ca săpa o adevărată prăpastie între cei doi politicieni. Principalul motiv de discordie este lipsa de entuziasm a premierului, căruia i se spune „Hogea” (înțeleptul), de a pune în operă reforma constituțională atât de dorită de Erdogan, care ar urma să transforme Turcia într-un regim prezidențial, încă și mai autoritar, în care rolul guvernului ar deveni decorativ.

Potrivit anumitor organe de presă turce, Erdogan nu a fost încântat nici de rolul important asumat de Davutoglu în gestionarea dosarului imigranților și înțelegerea parafată cu UE.

Omniprezent în fața camerelor TV, cot la cot cu liderii europeni, Davutoglu –anglofon și germanofon – ar fi propus din proprie inițiativă întâi Angelei Merkel și apoi Bruxelles-ului, trimiterea înapoi în Turcia a imigranților sosiți ilegal pe insulele grecești. Mulți susțin că aceasta a fost picătura care a umplut paharul lui Erdogan.

Iar „Sultanul” nu s-a ferit să o confirme implicit, prin discursul său sfidător la adresa Uniunii Europene, la numai o zi după ce Davutoglu își anunțase pasul înapoi.

Vineri, Erdogan a anunțat pe un ton categoric că nici prin cap nu-i trece să facă modificări în legislația turcă privind terorismul, una dintre cele 72 de condiții cerute de Bruxelles pentru a permite celor 75 de milioane de turci să circule fără vize prin Uniunea Europeană:

„Când Turcia este ținta atacurilor teroriste și a puterilor care le sprijină diresct sau indirect, UE ne cere să schimbăm legile terorismului. Ei spun ‘aceasta este o condiție pentru eliminarea vizelor’. Îmi pare rău, noi mergem pe drumul nostru, voi pe al vostru. Înțelegeți-vă cu cine puteți.”

Organizațiile pentru drepturile omului susțin că legile turce se folosesc de pretextul terorismului și de legile interne draconice pentru a aduce la tăcere orice opoziție, inclusiv presa critică.

Eliminarea vizelor pentru cetățenii turci este una dintre condițiile de bază puse de Ankara, în acordul cu UE, pentru a stăvili valul de imigranți spre Europa.

Președintele Erdogan a amenințat în repetate rânduri că interesul acordului privind refugiații este în primul rând al Bruxelles-ului. Sunt memorabile cuvintele sale din februarie:

„Putem să ne deschidem porțile spre Grecia și Bulgaria în orice moment și să suim refugiații în autobuze. Ce veți face? Îi veți omorî?”

Până acum, UE a dat asigurări că nu este dispusă să facă nici un compromis în ceea ce privește condițiile impuse Turciei. Va rezista șantajului? Pe de altă parte, ce este de preferat: 2-3 milioane de imigranți sau 75 de milioane de turci.