Am aflat povestea unui caz care dovedește profesionalismul foștilor lucrători de la Direcţia Contraspionaj, mai exact de la cei care au lucrat în filaj și care aveau ca obictiv spionii care acționau în România.

Nu este de colo să spunem că această operațiune, petrecută în anul 1959, este o lecție pentru tinerii de astăzi care se ocupă de siguranța națională. Mai ales că, timp de trei-patru luni, în lumea diplomatică a Bucureştiului a fost linişte deplină, după acest caz. Nimeni nu a mai încercat să provoace filajul.

„Dar, ca pretutindeni, şi printre spioni sunt oameni şi oameni. Dovadă este povestea de mai jos, o întâmplare cât se poate de reală, petrecută în vara anului 1959”, relatează generalul de brigadă (r) Vasile Coifescu în revista „Vitralii. Lumini şi Umbre”, fondată de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere (ACMRR) din SRI, lansată la începutul lui 2010, sub coordonarea lui Filip Teodorescu, fost adjunct al Direcției Contraspionaj din cadrul Direcției Securității Statului.

Teoria 007, film în care celebrul James Bond scapă din situații aproape imposibile este desființată de realitate.
„Profesioniştii activităţii de informaţii externe respectă o regulă simplă, izvorâtă din înţelegerea greutăţilor muncii de filor şi această regulă spune clar: Nu irita filajul! Depăşeşte-i pe filori prin inteligenţă, nu prin provocări, nu prin curse de maşini sau alergări pe stradă!”, a scris generalul Vasile Coifescu.

Conform documentelor făcute publice de Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), Vasile Coifescu – ofițer specialist IV – a fost numit adjunct al Direcției a VIII-a a Securității Statului, în anul 1972, prin decizia vicepreședintelui Consiliului Securității Statului, Constantin Stoica. A fost avansat la gradul de general, în rezervă, în 2010, printr-un decret semnat de președintele Traian Băsescu.

Fostul ofițer de la Filaj a relatat cum erau nevoiți să se deghizeze, rapid, „în câmpul muncii”:

„Cel care nu a cunoscut nemijlocit viaţa concretă a unei echipe de filaj, nu va înţelege cât de greu este să urmăreşti un obiectiv pe ploaie sau pe zloată, să îl aştepţi legendat în stradă cât timp el vizitează o adresă ori se încălzeşte la un coniac şi o cafea, discutând cu o relaţie, nu va înţelege cât de greu este să înveţi arta machiajului şi a deghizării rapide şi cu mijloace simple, să înveţi arta de a te încadra în structura străzii, pentru a nu fi deconspirat, nu va şti cât de greu se dobândeşte calitatea de a răspunde spontan permanentelor provocări ale acţiunilor concrete”.

În vara anului 1959, structura de filaj din care făcea parte a primit de la Direcţia Contraspionaj cererea de a asigura, pentru o perioadă de timp, supravegherea unui diplomat dintr-o ţară balcanică. L-au botezat cu numele de „Goguţă”.

„Acesta fusese documentat ca desfăşurând activităţi informative ilicite, dificultatea majoră a cazului constând în aceea că era aproape imposibil să se stabilească cu certitudine care sunt sursele sale. Şi aceasta întrucât „Goguţă” avea zeci şi zeci de relaţii, cele mai multe ascunse sub masca unor legături amoroase”, a relatat Vasile Coifescu.

În relatarea sa, generalul Vasile Coifescu a povestit că „Goguţă” avea toate atuurile necesare: era un bărbat de 38 de ani, necăsătorit, înalt, brunet, cu o faţă plăcută. Era mai mereu zâmbitor, bine dispus şi gata să susţină o discuţie agreabilă. Cu femeile se purta curtenitor şi galant. Programul zilnic al lui „Goguţă” era destul de ciudat. Apărea la domiciliul său din zona Grădinii Icoanei pe la 5-7 dimineaţa, dormea câteva ore şi pe la 12-13 pleca la serviciu. Seara era mai mereu în diverse restaurante şi la Atlantic Bar, care se deschisese de curând….

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE