În casa de om bun până şi soarele zâmbeşte, legănându-se peste dealul moale de la iarba proaspată, în văpaia casei bătrâneşti. Fiii satului s-au întors la vatră.

Aşa i-am cunoscut pe Niculina şi Ion Grigore, în Suranii Prahovei. Povestea lor e a iubirii în toate formele posibile. Niculina îmi zice că mai ieri se împliniseră 57 de ani de când se cunosc. Încă de pe băncile şcolii primare. Au rămas împreună până azi. Destinul. Deşi drumurile i-au dus nu prea departe, e drept, de vatra în care văzuseră lumina zilei. La Ploieşti. Acolo şi-au făcut meseria vreme de 38 de ani. Ea ca educatoare, el ca inginer mecanic.

Sfatul mamei

Vine însă o vreme când te gândeşti la părinţii care te cheamă. Ion îşi aminteşte sfatul mamei lui. „Veniţi şi luaţi-vă de treabă!”. Şi-au ţinut cuvântul dat. În sălaşul bunilor lui au pus o nouă temelie cu opt ani în urmă. Şi de atunci ţine-te de muncă, nu glumă.

 

Oameni gospodari

Admir splendoarea. Pajiştea primitoare te întâmpină. Urci către răsadurile de legume. Mai departe, anexele unde cresc iepuri, găini şi prepeliţe. În continuare dai peste iazul cu peşte. Şi încă n-ai terminat, pentru că te invită pădurea sub un bob de zăbavă pe băncuţa dintr-o şipcă. Treci astfel prin paginile care îţi explică de ce gazdele mele trebăluiesc de dimineaţă până seara. Abia când razele părăsesc Valea Lopatnei se aşază şi ei la masa din mijlocul căreia ţâşnesc crengile unui copac sfătos, gustând un strop de nemurire, legănată în hamac.

Colecţia cu nestemate

Dar isprava lor cea mai mare, pentru care am venit azi până aici, e alta. I-aş zice colecţia cu nestemate. Femeia o definşte ca „poartă spre secolul trecut”. Sunt lucrurile care au venit spre ei din podurile înlăcrimate după cei care le-au făurit candva, demult. „Poftiţi să vedeţi!”, sunt invitat în cămăruţa largă în spirit cât un veac. „Ştiţi de unde a pornit totul? De la un ştergar”.

Aveau nevoie să acopere ceva şi dau peste jocul culorilor pe pânză. Nu-şi mai puteau lua ochii de la el. Ca după aceea să scoată din naftalină ce rămăsese de la „străbunicul soţului”, Ion Suraneanu. După care o cumnată de-a Niculinei, văzând cum se pornise iureşul, o invită în gospodăria bunicului ei, Vasile Cernat. Splendori! Alţi oameni aud că familia Grigore vrea să facă un muzeu sătesc şi vin cu odoarele lor. Măcar ei să le îngrijească. Că altfel…

 

Lista fără capăt

Le ating şi simt amprentele neuitării. Uite o covergă, asemeni unui arc mic, cu care se tăia mămăliga. O ploscă din care sorbeai invitaţia la nuntă. Farfurii măiestrite într-un albastru ceresc. Un zimbir, adică un coş din papură. Învăţ expresii noi. O maşină de călcat încălzită cu cărbuni. Oale de pământ în care se păstra untura. Cofer deasupra căruia stătea ţâţa vacii, la muls. Cofa pentru apă. Putineiul de răsărit untul. Copăiţa cu mălai. Piua de măcinat grâu. Ocaua lui Cuza, unde se cântăreau cerealele. Pieptăni pentru lână. Şi un întreg ansamblu din roţi şi tije, al ţesăturilor. Două lăzi de zestre. Cămăşi de-ţi iau ochii prin puritatea albului jucat în geometria horelor. Opinci. Hodroc. Ce inseamnă? Întreb ca un şcolar. Fusta din portul popular.

 

Declaraţii de iubire

Ce urmează e visul nopţilor înstelate cu taine. Zeci de cărticele poştale cu declaraţii de iubire către cele mai frumoase fete. Să vă spun povestea. În sat se făceau baluri. În perioada interbelică. Obiceiul era să se aleagă cea mai frumoasă floare. Cum se proceda? Simplu. Câştiga aceea care primea, cu câteva zile înainte de eveniment, cele mai multe scrisorele de la flăcăi. Aleg un cartonaş înmiresmat cu înflorituri pe care scrie doar atât. „Domni- şoarei Mariţica Ene”. Şi dedesubt. „Amintire din balul Surani, 1938”. Litere îngrijite, ample. Încă se mai simte speranţa flăcăului pentru mândra pe care şi-o alesese.

 

Un test din 1938

Ajung la un manual de „Aritmetică şi geometrie” din anii ’30. De clasa a V-a primară. Autori sunt profesorul Ioan Nisipeanu şi institutorul Teodor Geantă. Răsfoiesc ceea ce mi se promite a fi „Cartea socotelilor plăcute”. Rămân uimit de cât de aplicată era programa. Pe capitole care înseamnă tot atâtea meserii. Aşadar sunt „Socoteli” de manufacturişti, băcani, cismari, fierari, brutari, tâmplari. Vă propun un mic test. „Un tâmplar se angajează să pardosească o sală de clasă care are lungimea de 12 metri, iar lăţimea de două treimi din lungime. Câte scânduri lungi de câte patru metri şi late de 0,20 metri îi vor trebui?”. Ne vedem la următoarea lecţie.

 

În mijlocul copiilor Niculina îmi vorbeşte şi despre copiii din localitate, de la grădiniţă, de la şcoală, pe care i-a avut şi-i are în continuare oaspeţi. Vin ală- turi de profesorii lor. Să vadă, să înveţe, să lucreze. Împletituri şi multe altele. Să-şi simtă rădăcinile. Ba, a mai dat şi sfoară pe uli- ţe, strângând în jurul ei ţesătoare pentru o expoziţie cu îndeletnicirea lor. Meşteşugul nu se pierduse. Fusese doar aruncat laolaltă cu restul „vechiturilor”.

 

Mii de poveşti de viaţă

Câte poveşti de viaţă aveţi în colecţia asta? Vreau măcar o apreciere, dacă nu un număr exact. „Probabil mii”, cu tot cu podul înţesat al casei lor. Ar vrea interlocutorii mei să amenajeze un spaţiu mai larg. Dar până atunci se descurcă numai cu încăperea asta de la stradă. În care deja au poposit până acum nu numai români, ci şi străini. Că de, ajunge călătorul prin părţile astea şi lumea îl indrumă spre familia Grigore.

 

„Să nu ne uităm pe noi înşine!”

Costumele populare din colecţie nu stau în vitrină. În fapt de sărbătoare îmbracă obiceiurile cântate pe la porţi. Gazdele mele sunt de fiecare dată în fruntea cetei de colindători. De ce faceţi toate astea? „Să nu ne uităm pe noi înşine!”.