Cum automobilismul are celebra Cursa de 24 de ore de la Le Mans, snookerul are o finala de campionat mondial minunata si spectaculoasa pentru spectatori, dar extenuanta pentru jucatori.
Anul acesta, o finala intre tinerete si experienta, intre exuberanta si pragmatism, intre un jucator de 23 de ani venit din calificari si unul dintre "regii" consacrati ai imensei mese verzi, un "vrajitor" care isi dorea enorm sa redevina magic. Mai pe scurt, o finala greu de prezis intre englezul Mark Selby si scotianul John Higgins.
O finala dupa tiparul intregului turneu, adica plina de reveniri de senzatie, plina de emotie, de iluzie, de frumusete, de fair - play, de tot ceea ce putem cere de la sport si sportivitate. Probabil toti ati vazut meciul, asa ca un "desfasurator" al finalei ar fi inutil.
De fapt, e simplu. La capatul a 12 ore de joc, a peste o mie de lovituri reusite la buzunar, la capatul a sute de lovituri de siguranta si chiar a zeci de snookere uluitoare, John Higgins a invins cu 17 - 13.
Ne puteți urmări și pe Google News
Mark Selby insa nu a pierdut. Ba chiar a castigat enorm. A castigat incredere in sine si, cel mai important, intreg publicul de la Sheffield, care nu va uita prea curand faptul ca un tanar de numai 23 de ani, aproape fara palmares in circuitul mondial profesionist a reusit sa castige sase meciuri la rand si sa relanseze o finala ce parea una "de siguranta". Mai mult, finala era una de campionat mondial, iar la oponent unul dintre stapanii tacului - John Higgins.
Pentru Higgins, este al doilea titlu mondial al vietii, dupa cel cucerit in 1998. Publicul de la Crucible insa isi va aminti de un Higgins cu ochii impaienjeniti, un Higgins obosit dupa doua saptamani de concentrare, dar care a avut totusi puterea de a-i oferi in penultimul joc un break de 129 de puncte. Pentru ca sport nu inseamna neaparat rezultat, ci mai mult cum ajungi la el.
Pentru ca sportul nu consta in simularile de minut 90 la fotbal, nu consta in dopingul de la ciclism ci in loialitate si chiar sacrificiu. Acum cativa ani, Paul Hunter, bolnav de cancer in faza foarte avansata, nu a lasat tacul jos pana la finalul break-ului, desi energia il parasise, mana i se muiase si ochii ii erau uzi. Pentru ca, in sala, lumea aplauda. Hunter a murit intre timp, dar snookerul a renascut.
Recomandările noastre
