Președinții rus și iranian, Vladimir Putin și Hassan Rouhani, au fost invitații omologului turc, Recep Tayyip Erdogan la o discuție miercuri, 4 aprilie, pe tema Siria.
Este a treia reuniune în acest format, care anunță deja următoarea întâlnire la Teheran, la o data încă neanunțată. O asemenea întâlnire este extrem de importantă pentru pacea și situația din Siria, dar ochii au fost ațintiți și mai puternic asupra regiunii din cauza suprapunerii reuniunii cu anunțul Președintelui Trump privind o viitoare retragere din Siria, un gest care a șocat tot establishmentul, consilieri, planificatori militari, aliați și parteneri ai SUA deopotrivă.
Câteva lucruri sunt de spus despre reuniunea în trei. Mai întâi divergențele sunt evidente și statele nu au flexibilitate decât în privința menținerii în prim plan a formatului care le potențează, le crează oportunități tuturor de a ieși din teme interne sau externe complexe – izolarea Iranului, programul balistic iranian, acordul nuclear al Teheranului pus sub semnul întrebării, criticile față de situația internă din Turcia, izolarea și tensiunile EU și SUA cu Turcia, izolarea Rusiei, cazul Skripal, problemele interne ale Rusiei cu urgențele civile și capacitatea internă redusă de a structura statul și oferi servicii populației.
Astfel, în privința perspectivei lui Al Assad, Iranul - și în mare măsură Rusia - dorește menținerea sa, Turcia mai degrabă nu. În privința raportului intern de forțe, Rusia preferă să joace între sunniți și șiiți, condiționând și Turcia, și Iranul, Turcia dorește un viitor pentru arabii suniți și o diminuare a puterii și a relevanței, ba chiar a numărului kurzilor, pe care și-i dorește oricum împinși la distanță de frontiera turcă, pe zona de protecție de facto controlată de Turcia, unde să fie amplasați refugiații sunniți sirieni din nordul frontierei.
Ne puteți urmări și pe Google News
În privința unei păci sustenabile, perspectivele unui acord sustenabil sunt greu de estimat: Iranul și, într-o oarecare măsură Rusia, nu-și doresc o abordare democratică sau măcar o formula de autoguvernare a sunniților, ci guvernul allawit-druz-creștin maronit de până acum, cu sau fără Al Assad, fapt care crește posibilitatea radicalizării și susținerii mișcărilor teroriste în rândul sunniților oprimați și discriminați, ca și a kurzilor. Unitatea statului sirian e singurul punct comun, deși fiecare are relativizări și nuanțe și la acest punct – Turcia vrea controlul de-a lungul frontierei, Rusia controlul porturilor și bazelor sale din Estul Mediteranei, cel puțin.
În plus, reuniunea a mai marcat o problemă: absența de la masa a sirienilor, de diferite culori, absența statelor arabe din Golf, absența statelor occidentale - deși s-a invocat perspectiva de reconstrucție a Siriei, fiind solicitate contribuții umanitare din întreaga lume.
O pace separată, încă nerealizată decât prin amânarea dezbaterii marilor teme ale păcii din Siria, în condițiile în care Donald Trump vrea să declare victoria asupra Daesh autointitulat Stat Islamic și să se retragă din Siria pentru a-i lăsa pe alții să-și bată capul, evitând confruntările și războiul cu Rusia și Turcia și insistând doar asupra unor puncte greu de realizat prin intermediari: limitarea impactului Iranului în regiune, blocarea condițiilor apariției mișcărilor radicale islamiste și teroriste în regiune, considerarea sunniților în conducerea statului.
Nici responsabilitatea SUA față de Israel nu pare să fie servită de situația actuală, în condițiile în care guvernul Netanyahu se clatină: prezența iraniană și interesul coridorului șiit până la Mediterană, înconjurarea Israelului și presiunile asupra statului evreu amenință perspectivele de pace în Orientul Mijlociu. Și pe această dimensiune, unde oricum nu era liniște, după recentele ciocniri israelieno-palestiniene, rachete lansate și presiuni care vor fi amplificate de transferul de rachete către Hezbollahul libanez și funcționarea fabricii de rachete în Vestul Siriei, în proximitatea bazelor ruse, lucrurile sunt neclare.
O maximă complicație, amplificată de decizii luate pe picior și de angajamente sau abordări dincolo de consilieri, strategi și militari la Casa Albă. Perspectiva redusă ca pacea să revină în Siria, dar o creștere exponențială a posibilității renașterii mișcărilor teroriste în regiune. Și, exact ceea ce Trump reproșa administrației Obama, retragerea prematură din teatrele de operații, riscă să se repete în Siria: retragerea americană antrenează posibilitatea ca noii dușmani să se dezvolte liniștit, urmând ca SUA să fie nevoită să revină, alături de aliații săi occidentali, dintr-o poziție mai dificilă, cu costuri mai mari.
Și nu am inclus aici, în nici un punct, problemele repoziționărilor geopolitice, ale costurilor și impactului de imagine față de aliați și parteneri. Greșeli pe care istoria le va deconta pe seama intereselor occidentale prezente și viitoare.
Recomandările noastre
