Franța. Cine crede că nu mai există stânga sau dreapta și că modernitatea ne impune o absență de alternative care golește de conţinut opțiunile politice, transformând guvernul dintr-un organism politic ales într-o simplă guvernare de rezolvat în rândul economiștilor, se poate uita la Franța și la soarta lui Macron şi va vedea, în practică, rezultatul unor idei atât de moderne şi de aerisite de antipolitică.

Macron a distrus centrul, în Franța

Macron a distrus stânga social-democrată (care era pe cale să renască, dar a cărei disoluţie a venit prematur să-i taie aripile) și dreapta republicană, crezând că guvernul său neoliberal de dreapta, deghizat în centru politic, va domestici politica franceză, tăind drepturi sociale și atenuând impozitarea celor bogați.

Evident, a deschis calea spre extrema-dreaptă. Și a obligat toată stânga să se alieze, fără alternativă, cu Mélenchon.

Au existat astfel de personaje în trecut: Herostrat a distrus un templu celebru pentru a dobândi, deși din motive greşite, un loc în Istorie. Cresus, când a auzit de la o sibilă că va distruge o mare armată, nu a prevăzut că armata distrusă va fi a lui, până la urmă. Și așa mai departe...

Răul făcut de alianțele stânga-dreapta

Nu există un centru politic. Există o dreaptă moderată și o stângă moderată, dar cel mai rău lucru pe care îl pot face una şi cealaltă este să conchidă că totul este centru, că, prin urmare, pot fuziona și, așa cum spun francezii: "Embrassons-nous, Folleville!"

Pentru a exista democrație trebuie să existe diferențe, dezbateri și confruntări. Centrismul celor care nu văd alternative este leagănul fericit al extremei-drepte.

Asta nu înseamnă că nu pot exista consensuri punctuale între stânga și dreapta, precum acesta care se schiţează cu privire la justiție și la acțiunile Ministerului Public, la inițiativa Manifestului referitor la Justiție.

Și am văzut bine în Franța, dar și la noi, în dezbaterile Cauzei Publice, cum înțelegerea dintre mişcările de stânga trebuie să se bazeze pe programe punctuale și delimitate, care să merite acordul tuturor părților. Sper că acest lucru se va întâmpla în Nouveau Front Populaire din Franța.

Cât va rezista Franța

În 1899, confruntat cu rușinea celei de-a doua condamnări a lui Dreyfus, Eça de Queirós i-a scris, într-o scrisoare de amărăciune și dezamăgire, lui Domício da Gama:

"Am simțit și eu o mare tristețe la indecenta nouă condamnare a lui Dreyfus (...). Patru cincimi din Franța au dorit și au aplaudat sentința. Franța nu a fost niciodată, în realitate, o entuziastă a Justiției și nici măcar o prietenă a celor asupriți. Aceste sentimente de înalt umanism au aparținut întotdeauna și numai unei elite. (...) În nicio altă națiune nu s-ar găsi o masă atât de mare de oameni care să dorească în unanimitate condamnarea unui om nevinovat".

Dar eu, agățandu-mă mereu de "vechea mea dragoste latină pentru Franța", în expresia aceluiaşi Eça din aceeași scrisoare, cred în capacitatea Franței de rezistență întru apărarea democrației.

(Articol de Luís Castro Mendes, diplomat și scriitor cu vederi de stânga, în Diario de Noticias, Traducerea: Iulia Baran, RADOR RADIO ROMANIA)