Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Nici nu ne-am revenit bine din zdruncinătura exploziei din Rahova, unde politicienii au dat năvală, că era toată presa de faţă, să ne arate ce cunoştinţe pirotehnice au, uitând însă să aducă, măcar de la cantina săracilor, o oală cu tocană de cartofi pentru oamenii în numele cărora vorbeau şi care, flămânzi şi înfriguraţi, aşteptau năuci, adunaţi cei mai mulţi în curtea liceului, neştiind ce le vor aduce orele următoare, că până la urmă a venit şi una caldă. Deşi nici explozia din Rahova nu putem spune că a fost chiar rece.
Zi de bucurie. Zi de sărbătoare. Sfântul Dimitrie ne veghea pentru că urma, chiar în ziua prăznuirii lui, un eveniment istoric. Da, fără nicio exagerare. Un eveniment istoric, de povestit urmaşilor şi de care trebuie să fim mânri că suntem contemporani cu el. Sfinţirea picturii din Catedrala Mântuirii Neamului. Visul lui Eminescu se realiza: „Românii să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, o catedrală mare, Catedrala Mântuirii Neamului, un simbol al unităţii şi demnităţii naţionale”.
Duminică, pictura celei mai mari catedrale ortodoxe din lume a fost sfinţită
Dar cum la noi, bucuria şi apropierea de Dumnezeu nu poate fi niciodată întreagă, aşa s-a întâmplat şi acum. Pentru că există contestatarii. Acei Gică Contra, lipsiţi de argumente în ceea ce afirmă, sau prezentând argumente neghioabe, rămânând însă surzi la cele care le combat zicerile. Aşa zic ei, şi gata. Nu cu ei vreau însă să polemizez, că s-a tot făcut acest lucru de trei zile încoace.
Ci cu circul politic. Folosit indiferent de împrejurare, fie că este de bucurie sau de dezastru. Îmi amintesc de un 1 Decembrie sărbătorit la începutul anilor 90 la Alba Iulia, în care la adunarea populară care a avut loc, politicienii, unii vechi, care nu voiau să se dea la o parte de pe scaunele aducătoare de bunăstare, alţii începători, dar care cu un instinct de hiene, mirosiseră ciolanul, s-au urcat de-a valma pe scenă şi efectiv au început să-şi dea brânci, care să apuce la microfon. O parte din ei au căzut, pur şi simplu, în capul oamenilor din jurul tribunei. Alţii şi-au mai rupt câte un oscior, câte un genunchi, depinde cât de tare fusese îmbrâncitura care-i azvârlise de pe scenă, că au aterizat direct pe pământul îngheţat. S-a spus atunci că au fost răniţi pentru ţară, mai ales că la Revoluţie nu avuseseră loc să iasă de sub pat.
De astă dată, duminică, spectacolul acesta a fost doar pe jumătate. Nu a mai căzut nimeni de pe scenă. Nici nu s-a mai îmbrâncit nimeni. A fost ordine.
Şi am să vă povestesc ceea ce nu s-a văzut la televizor. Şi ţineţi cont că am locuit ani buni în 13 Septembrie, lângă Poşta Puişor, şi ştiu zona de când mergea tramvaiul pe Izvor şi scoteau oamenii cu forţa din case să le demoleze, ca să facă loc Casei Poporului.
Ca poporul să nu se amestece cu conducătorii reformatori de astăzi, măsurile au fost luate încă de sâmbătă după-amiază. De la Piaţa Unirii şi până sus, la intersecţia cu Trafic Greu (nu ştiu cum se mai numeşte acum artera), totul era închis. Zeci de maşini, care de care mai inscripţionate, care de care mai neîngăduitoare cu bietul om care voia să treacă prin zonă, beculeau în seara care începea să se lase, iar oamenii din ele rosteau ca pe un leit-motiv: „Nu este voie. Ocoliţi!”. De parcat, nici nu se mai punea problema. Se străduiau să ia şi puţinele maşini care mai rămăseseră lângă trotuare, ale locatarilor din blocuri. Aşa că a doua zi, locul era curat, luminat, curăţat. Şi covorul roşu întins. Şi ţarcurile puse, ca nu cumva vreun mocofan, venit de pe cine ştie unde cu colbul pe încălţări, să ajungă la el şi să-l murdărească.
În Piaţa Constituţiei, zeci de autocare cu numere de provincie, aliniate frumos, cu oameni care dormiseră în ele. Unii veniseră de departe şi călătoriseră multe sute de kilometri. Nu puteau ieşi din zona de parcare a autocarelor, pentru că erau drastic păziţi de către forţele de ordine. Ieşeai, nu te mai întorceai. Şi în partea cealaltă, în faţă la Poşta Puişor, pe unde este intrarea principală la Catedrală, curat bec. Încă de cu seară nu mai era nimeni. Toată noaptea nu mişcase nimic printre zecile de maşini care beculeau. A doua zi, cei care veniseră de departe şi dormiseră în autocare, amestecaţi acum cu restul oamenilor care veniseră la sărbătoare, erau dirijaţi către ţarcurile unde aveau voie să stea. Să fie muţumiţi că au loc în curte. A meritat un drum lung şi un dormit în autocar. Restul plebei, afară, pe străzile din jur.
Pe covorul roşu au început să apară cei pentru care se făcuse toată noaptea tevatura cu: „nu e voie”. Demnitarii. Ei aveau voie. Ce n-au socotit însă organizatorii, a fost că între alte onoruri, demnitarii au avut voie şi să-şi ia şi o porţie zdravănă de huiduieli. A venit şi preşedintele Nicuşor Dan, cu familia. Nicuşor uitase că atunci când fusese primar spusese că nu mai dă niciun ban de la Primăria Capitalei pentru Catedrală. Acum, unde nu mai dăduse niciun ban, era un covor roşu. Iar el este preşedinte. Aşa că nu s-a mai învârtit ca musca fără cap prin faţa gărzii de onoare, aşa cum a făcut la alte ceremonii, şi a călcat, „drept, în lege”, pe covorul roşu, semn că a învăţat câte ceva din protocol. Dar, mai ales, neţinând seama de huiduielile celor din ţarc.
Ţarcurile erau, oricum, departe. Covorul roşu de sub picioare îi călăuzea paşii către cea mai mare catedrală ortodoxă din lume, cea pentru care nu a mai vrut să dea niciun ban. Poate acum, şi-au zis câţiva dintre cei din ţarc. Poate acum, la cutia milei să contribuie şi el cu ceva. Aş! De unde! Covorul roşu nu trece niciodată pe lângă cutia milei. Ea este întotdeauna aproape de ţarcurile în care stau cei care călătoresc o noapte şi o jumătate de zi ca să fie prezenţi la acest moment, repet, istoric.
Şi s-a săvârşit slujba. Şi demnitarii trebuiau să plece, ca să lase loc şi prostimii din ţarcuri să intre şi să se închine. Şi să admire această adevărată minune, făcută, totuşi, pe banii lor. Numai că era o problemă cu huiduielile. Dacă se repetau? Restul demnitarilor au trecut în pas repejor, târându-le după ei. Dar cu preşedintele? Să fie huiduit preşedintele? Şi de faţă cu familia. Aşa că s-a găsit rapid soluţia. A fost luat cu maşina direct de pe covorul roşu. Aşa că a scăpat de huiduieli. E un început. Istoria recentă ne vorbeşte despre unul care, deşi avea şi el covor roşu pe treptele de la interare, a plecat cu elicopterul direct de pe clădire.
În ordine desăvârşită, zecile de mii de pelerini au început să intre şi ei în catedrala lor, după ce fusese părăsită de demnitari. Care aveau altă treabă acum.
În intersecţia mare din faţă de la Poşta Puişor, totul rămăsese sub semnul lui: „nu se poate”, iar gardurile jandarmeriei erau la locul lor. Nu se putea trece. Pentru că, aşa-i obiceiul la noi, după câte o sărbătoare mare, urmează şi un praznic.
Şi unde era să se săvârşească acel praznic? La „Local familial Panduri”, unde la ora 6 seara, când închidea, femeia care vindea la bar, fără nicio vorbă, începea să stropească pe jos cu furtunul pământul amestecat cu ţalaş din cămăruţa puţind a rachiu şi tutun prost, pe peretele căreia stătea scris: „Cântatul interzis” şi de unde muşterii plecau iute cu creacii nădragilor uzi, tragând în goană pe gât ce la mai rămăsese în paharele groase în care la alimentara se vindea muştar? (V-am spus că am locuit în zonă şi ştiu bine locul) Sau la bodega de peste drum, transformată în cantină pentru concentraţii care munceau la Casa Poporului şi care fusese strivită de blocul care s-a construit peste ea?
Astea-s locuri unde să faci un praznic la o astfel de zi?. Noroc mare că salvarea era chiar peste drum. Impunătoare şi cu reclama unei celebre şi foarte scumpe mărci de ceasuri deasupra, să se ştie în ce ligă jucăm, clădirea Marriott. Acolo s-a făcut praznicul. Şi ca nu cumva vreun demnitar să rateze vreo delicatesă dintre cele servite, încurcându-se cu cei care stăteau cu orele la rând să intre şi ei în Catedrală, s-a făcut şi acolo culoar. Pentru ei, pentru demnitari.
Ordine și disciplină, drumul liber și bine păzit. Niciunul dintre demnitari nu cred că a ratat măcar o bucățică din aperitiv. Toţi au ajuns la timp.
Am stat atâta amar de ani acolo, pe când Marriott nu era decât un schelet din beton şi uite că abia acum am ajuns să mă întreb: oare de pe Marriottt, se poate pleca direct cu elicopterul?
