Duminica asta mi-am căutat pe Facebook un prieten drag. Folkist de excepție, mă obișnuise în ultima perioadă cu mici concerte ținute în sufrageria lui, doar cu chitara și cu micuța lui fiică, plimbându-se a joacă printre picioarele lui.

L-am întrebat de ce nu a mai cântat și mi-a spus că a obosit.

Obosită mi-a părut și o divă care de săptămâni bune țopăia prin casă, îmbrăcată în haine pufoase, viu colorate, inventând tot felul de jocuri ca să ne învețe cum să treacă mai ușor carantina. Își încheia fiecare show cu motivaționalul ”va fi bine!”. Ultima oară când am văzut-o ne-a expediat în câteva minute și două tumbe și alea fără prea mult chef. Mi s-a părut că șoldurile i se rotunjiseră în ultimele luni.

Toți sunt obosiți de rolul apăsător al personalității care nu se lasă invinsă de un ”amărât” de virus. Un rol greu, fără libret scris dinainte și jucat într-un decor care nu e menit publicului.

I-a stors ”bătălia” asta dusă cu arme neconvenționale. Canapeaua e tranșeul din care tragi în dușman cu gloanțe din pluș și locul strigătului sălbatic de luptă e luat de răgetul melodios slobozit din balcon.

Sunt sfârșiți și cei care se filmează vorbind singuri, având impresia că toată lumea înlemnește când sunt ei în live, cetățenii flămânzi de informații așteptând un mesaj de maximă importanță.

Parcă nu mai au vlagă nici comentatorii filmați de jos în sus, toți cu o bibliotecă în spate, toți cu un zâmbet amabil adresat pisicii, singurul suflet din cameră căruia nu i-a spus nimeni ”taci, tati e la televizor”.

Deopotrivă au obosit și rebelul și conspiraționistul și docilul, așezându-și blând capetele netunse pe pernă, abandonând lupta cu un ”fie ce-o fi”, spus din adâncul sufletului și cu ochii pe jumătate deschiși.

Toți par să-și fi consumat vlaga în acest război de pluș, nu le mai vine motivaționalu’ la minut, zâmbetul nu mai e atât de viu ca în primele momente de teroare pandemică, copilul parcă nu mai sare nici el la fel de fericit când îl filmezi și nici nu mai e atât de intersat de mișcările tale profesioniste când adaugi un curcubeu la filmare.

Peste toți acești războinici de pluș se așterne un strat de plictiseală, mai dureros decât uitarea. Epoca lor s-a dus precum mirosul de dezinfectant într-o pădure de salcâmi. Lumea îi va uita, așa cum au uitat și alte accesorii la modă, blugii evazați, gecile cu umeri puși sau pantofii cu ciucurași. Au fost gablonțurile acestei perioade ciudate, frumoși, respectând standardele tot mai lejere ale timpului, interesanți, într-o perioadă în care societatea lockdown nu oferea oricum altceva, ușor de acceptat și de uitat.

Când ne vom aminti de ei nu vom spune ”pandemia din 2020”, ci ”anul când maică-ta a zugrăvit singură bucătăria”.