Sesizarea adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene de către o judecătorie din România pe problema prescripției răspunderii penale a fost respinsă fiind considerată ca „vădit inadmisibilă”.

Sesizarea adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la prescripție, a fost respinsă. Instanța a întrebat CJUE dacă poate lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale din 2018 și 2022 privind prescripția.

Litigiul principal și întrebarea preliminară

„La 5 aprilie 2022, SNI a fost trimis în judecată, în fața Judecătoriei Câmpina (România), instanța de trimitere, pentru conducerea, la 11 iunie 2017, a unui vehicul fără a poseda permis de conducere, faptă prevăzută și pedepsită de articolul 335 alineatul (1) din Codul penal. Instanța de trimitere subliniază că termenul general de prescripție este, pentru infracțiunile de conducere fără permis de conducere precum cea în discuție în litigiul principal, de 5 ani, în conformitate cu dispozițiile coroborate ale articolului 154 alineatul (1) și ale articolului 335 alineatul (1) din Codul penal. Ea adaugă că articolul 155 alineatul (1) din acest cod, în versiunea anterioară intrării în vigoare, la 30 mai 2022, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, prevedea că acest termen de prescripție putea fi întrerupt „prin orice act de procedură”.

Instanța de trimitere precizează însă că, prin Deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, Curtea Constituțională (România) a statuat că acest articol 155 alineatul (1) din Codul penal era neconstituțional pentru motivul că toate actele de procedură, inclusiv cele necomunicate suspectului sau inculpatului, puteau întrerupe termenul de prescripție, ceea ce crea o situație juridică incertă pentru aceștia din urmă în ceea ce privește condițiile de angajare a răspunderii lor penale. Potrivit instanței de trimitere, această jurisprudență are drept consecință faptul că actele de procedură aferente tuturor infracțiunilor săvârșite înainte de 30 mai 2022 sunt lipsite de efect întreruptiv, astfel încât instanțele penale sunt obligate să închidă procedurile în momentul împlinirii termenului unic de prescripție generală”, scrie clujust.ro.

Instanța de trimitere se întreabă dacă jurisprudența menționată este contrară anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii

În aceste condiții, instanța de trimitere consideră că jurisprudența menționată a Curții Constituționale coroborată cu intervenția tardivă a legiuitorului național pentru a asigura conformitatea articolului 155 alineatul (1) din Codul penal cu aceeași jurisprudență este, prin intervenirea prescripției răspunderii penale, susceptibilă să implice un risc de impunitate sistemică a faptelor care constituie infracțiuni, indiferent de natura și de gravitatea lor, inclusiv frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, precum și corupția.

Întrucât, prin crearea unui astfel de mecanism de impunitate sistemică, jurisprudența Curții Constituționale rezumată la punctul 10 din prezenta ordonanță este de natură să împiedice România să asigure și să furnizeze cetățenilor un spațiu de justiție și să garanteze proceduri jurisdicționale efective, instanța de trimitere se întreabă dacă jurisprudența menționată este contrară anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă aceasta poate fi lăsată neaplicată în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii.

În aceste condiții, Judecătoria Câmpina a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că permite instanțelor judecătorești naționale de drept comun să lase neaplicate din oficiu deciziile Curții Constituționale naționale prin care, coroborat cu pasivitatea/inacțiunea puterii legiuitoare (Parlamentul) de a se conforma jurisprudenței rezultate din deciziile menționate și de a pune de acord prin legiferare prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, se poate crea o normă penală care are efect înlăturarea răspunderii penale a făptuitorilor prin restrângerea efectelor prescripției răspunderii penale și un mecanism efectiv de impunitate sistemică a oricăror fapte ce constituie infracțiuni, indiferent de natura și gravitatea acestora, prin închiderea procedurilor judiciare, dacă ele consideră că această jurisprudență este contrară articolului 3 alineatul (2) TUE, articolului 67 alineatele (1) și (4) TFUE sau Deciziei 2006/928?”

CJUE explică de ce este inadmisibilă cererea

„În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când o cerere de decizie preliminară este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată. Este necesar ca în prezenta cauză să se facă aplicarea acestei dispoziții.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe. Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui un litigiu. Astfel cum reiese din chiar termenii articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a‑i permite instanței de trimitere să „pronunțe o hotărâre” în cauza cu care este sesizată.

Conform unei jurisprudențe de asemenea constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să statueze asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate. Mai multe date despre această sesizare puteţi citi pe clujust.ro.