Cu fiecare săptămână care trece îmi dau seama că evenimentele politice mă interesează tot mai puţin.
Mi-am pierdut de mult speranţa că mai avem ce aştepta de la clasa noastră politică (şi de la fiecare dintre noi în parte, de altfel). Acum, că şi partidul liberal, singurul de care mi se mai legau ceva iluzii, a intrat în balta comună, ba încă unde este ea mai adâncă, nu mai e prea mult de sperat.
Să mă apuc să comentez lupta urieşească dintre Boc şi Blaga pentru şefia PDL? Nici prin cap nu-mi trece. Acest partid nu-mi mai spune nimic. De fapt, cred că în România orice partid care vine la putere se trezeşte infestat a doua zi de învârtiţi, oportunişti şi escroci, gata să se aşeze la masă şi să devoreze ce se poate devora. Va fi un PDL condus de Blaga mai curat şi mai luminat decât cel condus de Boc? Daţi-mi voie să mă-ndoiesc. Ar pleca o coterie şi-ar veni alta. I-am cântărit cu grijă pe "greii" aflaţi de fiecare parte: nici unii, nici ceilalţi n-ar salva partidul de slinul depus în ultima vreme pe el, pentru că acel slin, ca în cazul unor gasteropode, le apără pielea. Blaga e dur şi autoritar, dar nu are harismă nici măcar cât Boc. Foarte repede ar sfârşi detestat de propriii lui oameni, ca să nu mai zicem de ceilalţi. Cât despre Boc, îl ştim cu toţii mult prea bine: un contabil încăpăţânat care ne "salvează" de la ruină cu ajutorul FMI, că fără FMI ne-ar vedea sfântul, cu eroismul lui Boc cu tot.
Dar destul cu asta. Cineva scria deunăzi că ne-am întors pe vremea lui Cuza şi că nu mai avem nici măcar şansa unui principe străin care să ne salveze de politichia locală. Azi, monarhiştii se recrutează tot din republicani, ba chiar din candidaţii la preşedinţie, căci nicio scrântire a logicii şi-a bunului-simţ nu ne mai e străină. Cum casa regală tocmai şi-a rupt legăturile cu Hohenzollernii, e momentul potrivit ca ipochimenul respectiv să câştige alegerile prezidenţiale şi să se proclame rege, aducând în fine floarea de crin şi pe stindardul patriei noastre.
Mai mult mă interesează zilele astea ce se-ntâmplă în peisajul literaturii noastre de azi, devastată de sentinţele CNSAS-ului de-a ajuns să semene cu câmpul de operaţiuni din Libia. Mereu şi mereu alte nume mari ies la iveală în calitate de semnatari ai angajamentelor cu Securitatea în perioada de tristă amintire. Nu-i mai numesc şi eu aici, ca să nu se bucure şi mai mult cei ce stau pe margine şi chibiţează: ia uite, nenorociţii de condeieri, după ce că sunt toţi nişte rataţi (unde mai sunt Blaga, Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda? cine se mai poate compara cu ei dintre scribălăii de azi?), au mai şi turnat din plin la Secu...
În primul rând, nu toţi au turnat. Au existat şi scriitori care şi-au păstrat demnitatea. În al doilea rând, nu toţi cei ce-au semnat un angajament sunt automat turnători, căci nu toţi au onorat angajamentul. Nu există nimic mai primitiv decât să decizi în privinţa moralităţii unei persoane şi s-o expui la stâlpul infamiei doar pe criteriul: a semnat/n-a semnat. Se ştie că mulţi dintre condamnaţii politic au fost eliberaţi în anii ’60 cu condiţia semnării unui angajament cu Securitatea. De asemenea, se ştie că foarte mulţi oameni au fost şantajaţi de acest aparat infam care intra cu cizmele în viaţa privată a cetăţenilor. După ani de puşcărie sau în situaţii de viaţă fără ieşire, unii oameni, inclusiv scriitori, au iscălit o hârtie, hotărâţi să nu facă totuşi nimic reprobabil. Alţii, mai tari din fire, au rezistat. Important este cât rău a făcut fiecare dintre cei racolaţi, de asemenea e important să ştim dacă au avut avantaje materiale de pe urma colaborării lor. Până nu răspundem la aceste întrebări, suntem în situaţia să ne privăm noi înşine de unii dintre oamenii noştri cei mai de valoare, înconjuraţi azi de ipocrizia celor ce-i arată cu degetul. Să le citim opera nu ne îndemnăm, dar să-i târâm în noroi şi să ne bucurăm de răul lor ne vine tare la-ndemână...
Nu neg că şi între scriitori au existat securişti siniştri şi cinici, de asemenea profitori neruşinaţi, turnători abjecţi, ca în toate celelalte profesii. Dar, în general, ca şi-n cazul celor care scriau imnuri patriotice, e vorba de puţini autori, şi nu dintre cei mai buni. Cei ce ies la iveală, săptămână de săptămână, spre disperarea publicului şi-a lumii culturale în general, sunt chiar vârfuri ale poeziei şi prozei noastre, nu pot să cred în ticăloşia lor. Până nu aflu ce rău a făcut, concret, fiecare, semenilor săi, eu unul mă abţin să-i judec.
Recomandările noastre
